Previziuni din presezon: Everton 2022/2023

La capătul celui mai negru sezon al Caramelelor din ultimii 20-25 de ani, culminat cu o salvare nesperată şi calculată la sânge până în penultima etapă, este timpul să vorbim despre Everton în 2022/2023.

Dacă anul trecut pe vremea asta, vă scriam despre scurta aventură a lui Carlo la cârma clubului şi micile momente de savoare oferite în sezonul 20/21, soarta a măsluit drumul lui Everton şi a adancit-o în a doua jumătate a clasamentului, dispoziţie pe care echipa o arăta de ceva vreme şi era doar o chestiune de timp. Realitatea a făcut ca Rafa Benitez, în ciuda eforturilor sale vizibile din presezon, de a se apropia de echipa şi de a-i stimula să joace aşa cum îşi dorea, să sfârşească demis după o serie de înfrângeri care nu păreau a se încheia decât la fluierul de final al partidei. Rafa Benitez a fost fără îndoială, una dintre numeroasele decizii eronate ale conducerii, serie de decizii care au avântat clubul în tenebrele retrogradării, problemelor financiare şi al incompetenţei. În momentul de faţă, Everton într-o continuă căutare a identităţii pierdute, iar dacă niciunul dintre membrii echipei nu îşi asumă pasul în faţă, Frank Lampard va fi nevoit să construiască această identitate, a grupului, şi nu ‘omului’.

Primul 11 al lui Everton în sezonul trecut

Primele 5 partide din sezonul trecut au fost înşelătoare pentru fani, cât şi pentru jucători şi întregul staff, căci nimeni din interior nu ar fi putut anticipa o decădere atât de drastică. Meciul disputat împotriva celor de la Aston Villa pe 18 Septembrie anul trecut, a fost cel care a oferit prima palmă zdravănă echipei (un 3-0 în care Everton nu a existat). Nimic nu a mai fost redresat din acel punct, în ciuda speranţei că Rafa va găsi o soluţie pentru eternele accidentări şi pentru lipsa continuă de inspiraţie a jucătorilor. Până la demiterea lui Benitez (16 Ianuarie), Everton nu a ieşit din propria jumătate a terenului, nici prin degajarea mingii de către portat, nici prin construcţie, iar senzaţia că acest derdeluş se îndreaptă direct către Championship, devenea tot mai reală.

Din data de 31 Ianuarie, Everton a schimbat din nou antrenorul, iar Frank Lampard începea o nouă aventură fotbalistică care avea sa îl încărunţească (şi chelească) în 6 luni cât în 10 primăveri. A moştenit o presiune greu de gestionat, târâtă ani de-a rândul de către conducerea clubului, care în mod ironic, a luat o decizie dreaptă alegându-l chiar pe el să îi salveze. Misiunea sa, una simplă, să salveze Everton de la o retrogradare aproape iminentă, dat fiind stilul de joc dezordonat al echipei şi moralul paraplegic după o cotonogeală continuă ce ţinea de jumătate de an.

Primul 11 a fost aproape acelaşi etapă după etapă, lotul prezentându-se extrem de sărac încă de la începutul sezonului, iar accidentările atingând un record ruşinos în ceea ce ne priveşte (Everton a sfârşit pe primul loc în clasamentul accidentărilor în sez. 21/22).

Primul 11: (4-2-3-1) Pickford – Coleman/Kenny – Keane/Mina – Godfrey/Holgate – Digne/Mykolenko – Allan – Doucoure – Gray/Iwobi – Gordon/Townsend – Richarlison.

Frank Lampard si-a constituit dupa doar jumatate de sezon, un moment istoric sub culorile lui Everton si in inimile fanilor de pe Goodison Park, chiar daca vorbim de o lupta la retrogradare. Indiferent unde ar fi trebuit să ne aflăm după investiţiile uriaşe din ultimii ani, realitatea trebuia confruntată, iar Everton a câştigat o luptă cu care nu era obişnuită. O luptă a codaşelor. Zicala spune: “Beggars can’t be choosers”

Frank, “Back to School of Science” “Back to basics.”

Mi-am dorit teribil de mult ca Frank Lampard să reuşească la Everton. Asta şi pentru că am crescut practic cu performanţele sale, de la cartonaşe, la abţibilduri, la fotbal pe TV. O emblemă a fotbalului indiferent de echipa cu care ţineai.
Este un antrenor tânăr, cu puţină experienţă în Premier League şi cu multă dorinţă de afirmare, un antrenor care avea ce să arate celor din jurul său, cu atât mai mult, înhămat la un proiect atât de dificil. Stilul său de joc, modul în care a reuşit să verticalizeze jocul pe contra-atac, modul în care a reuşit să diminueze numărul greşelilor defensive. Aceste greşeli defensive se caracterizau printr-o gaură cât Blvd. Decebal între închizători (Allan/Doucoure/Gomes) şi fundaşii centrali (Keane/Godfrey/Holgate). Această gaură s-a strâns atât cât Everton să scoată cele 39 de puncte care au adus-o la liman, însă în ultima etapă a lăsat de înţeles că problema încă există (Arsenal 5-1 Everton), şi nu te poţi îmbăta cu apă rece.

Frank Lampard s-a apropiat foarte mult de fani, care au fost alături de el şi de echipă până la final, oferind imagini spectaculoase cu pregătiri fastuoase înainte şi după meciurile care au salvat echipa de la dezastru. Această mobilizare încărcată de emoţie a fanilor pare că va continua şi în noul sezon, în speranţa că Everton va evita repetarea luptelor crâncene în subsolul clasamentului.

Stilul lui Frank se va preta pe formaţia 4-3-2-1, iar împotriva echipelor de top 6, probabil 5-4-1, cu insistenţe pe contra-atac, dacă va fi cazul. Aceste formaţii au fost testate în meciurile de presezon, însă fără mare succes din păcate, lăsându-l pe Frank încă derutat în ceea ce priveşte cea mai potrivită variantă pentru noul sezon. Probabil că noile adiţii vor clarifica această dilema.

Transferuri la Everton

Everton se află şi anul acesta într-o situaţie financiară deplorabilă, iar Financial Fair Play nu le va oferi momente de respiro lui Moshiri şi celor implicaţi. Tot iranianul Moshiri, probabil inspirat de plecarea lui Carlo Ancelotti, doreşte să scape de blestem şi să vândă clubul pentru a salva bilanţul pierderilor financiare din ultima perioadă. Pentru a înţelege mai bine degringolada (una mai mare decât plecarea lui Digne în iarnă, ca mai apoi, într-o săptămână, Benitez să fie demis), Moshiri a transmis fanilor la începutul lunii Iunie o scrisoare de încurajare, o scrisoare în care recunoaşte că investiţiile au fost manageriate execrabil, însă el rămâne devotat proiectului şi îi asigură pe toţi cei interesaţi, că atât stadionul cât şi echipa vor urma o pantă ascendentă şi nimic nu va sta în calea sa, în drumul anevoios al investiţiilor şi drămuirii corecte a clubului. Mai puţin de 7 zile mai târziu (după publicarea scrisorii), apar ştirile că nea’Moshiri se pregăteşte să vândă clubul consorţiului american Peter Kenyon. Ba chiar dădeau târcoale şi nişte şeici (Arabia Saudită).

Această presupusă preluare a clubului a suspendat orice activitate reală (finită) pe piaţa transferurilor până la începutul lunii Iulie, când iranianul s-a sucit din nou, trimiţând mesaje de încurajare fanilor, spunându-ne că Everton nu este de vânzare, asigurându-ne că proiectul stadionului se desfăşoară conform planului şi că vrea să fie judecat (el şi board-ul) abia la finalul perioadei de transferuri, căci urmează un ‚desfrâu’ de decizii bune care vor întări echipa înaintea noului sezon. Asta nu i-a oprit pe fani să protesteze din nou, împotriva întregii conduceri şi modului în care sunt drămuite afacerile în spatele cortinei. Frank însă, este singurul element despre care fanii sunt convinşi, îl vor la cârma clubului şi vor ca implicarea sa să fie respectata si răsplătită prin susţinere financiară, cu atât mai mult cu cât Everton l-a vândut pe Richarlison, iar înlocuitorul său este de negăsit.

Dupa aceste momente dezordonate, au urmat 3 săptămâni în care Everton a pierdut numeroase ţinte, fiind în discuţii cu zeci şi zeci de jucători, însă nematerializându-se vreun contract zdravăn care să mai fâsâie din neliniştea fanilor.

Printre aceste ţinte ratate se numără jucători precum: Jesse Lingard (Nottingham Forrest), Oleksandr Zinchenko (Arsenal), Keane Lewis-Potter (Brentford), Christian Eriksen (Manchester United), Clement Lenglet (Spurs). Este însă de înţeles având în vedere poziţia în care s-a aflat Everton pe parcursul sezonului trecut, lipsa fotbalului european, dar şi posibilităţile foarte limitate în ceea ce priveşte salariile pe care le poate plăti, iar fiecare nume de mai sus avea pretenţii suficient de excentrice cât să ne ţină departe de un contract semnat. (poate fără Keane Lewis-Potter, pentru care ni s-a cerut suma de $20mil, vândut mai apoi la Brentford pentru $15mil)

În urma acestor dezamăgiri precum un duş rece într-o dimineaţă de Ianuarie, la sfârşitul lunii Iulie, Everton se reorienta către jucători care să îşi dorească să joace pentru echipă şi să se distanţeze cumva, din nevoie, de nume mari pe hârtie, care ar fi performat în funcţie de adâncimea buzunarului. Frank îşi doreşte jucători care au ceva de dovedit şi care sunt pregătiţi să muncească atât pentru propria carieră fotbalistică, cât şi pentru un loc într-o echipă fără obiective măreţe imediate.

Au plecat:

• Richarlison (Spurs) – singura părere de rău ce însoţeşte plecarea brazilianului a fost că, din cauza situaţiei financiare a clubului, multe dintre echipe au încercat să profite, oferind sume mult sub media colosală cu care ne-am obişnuit. Un Everton stabil financiar l-ar fi lăsat să plece pentru $80mil, însă Spurs ştia cu cine vorbeşte, iar nevoia disperată de fonduri pentru a acoperi găurile şi a rămâne în graţiile FFP, i-a făcut să accepte o ofertă mai aproape de valoarea reală şi nu umflată de vremurile actuale;
• Jonjoe Kenny (Hertha Berlin);
• Jarrad Branthwaite (PSV);
• Cenk Tosun (Besiktas);
• Fabian Delph (Eliberat);
• Gylfi Sigurdsson (Eliberat).
• Moise Kean (Asteptăm ca Juventus să se hotărască când şi cât are de gând să plătească pentru serviciile internaţionalului italian, până la finalul ferestrei de transferuri, Everton va încasa o sumă considerabilă, respectiv $20-25mil).

La capitolul veniri, până în data de 27 Iulie, Everton îl transferase liber de contract pe colosul din apărarea lui Burnley, James Tarkowski, englezul fiind o ţintă veche pentru caramele.

Sosiri şi posibile sosiri la Everton

Transferuri confirmate:

• James Tarkowski – fundaşul celor de la Burnley soseşte pentru a oferi competiţie serioasă în zona centrală a apărării.
• Ruben Vinagre – internaţionalul portughez este împrumutat pentru un sezon, oferind back-up pentru poziţia de fundaş stânga, dar şi dreapta. Acesta a jucat alături de Wolves şi Sporting în ultimii 2 ani, însă nu a reuşit să se impună în niciuna dintre formaţii.
• Dwight McNeil – aripa celor de la Burnley este ultimul transfer realizat de Everton pentru suma de $20mil. Tânărul englez soseşte în urma unui sezon foarte slab alături de Burnley, în care a bifat doar un assist în mai mult de 30 de partide, regăsindu-se totuşi în topul şanselor create în PL sezonul trecut. Poate ca o revitalizare, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Gray, este exact ceea ce are nevoie.

Există o listă de ţinte reale pentru Everton, transferuri care se pot oficializa până la finalul lunii August. O bună parte din ei se află sub lupa noului director sportiv al clubului, Kevin Thelwell, cel care a şi orchestrat venirea lui Ruben Vinagre, în urma conexiunilor pe care le are din perioada în care a activat pe acelaşi post pentru Wolves.

• Idrissa Gana Gueye – este ultimul nume serios vehiculat în media, Everton este deja în discuţii cu PSG pentru revenirea de senzaţie a senegalezului, însă discuţiile sunt încă la început. Chiar dacă ajuns la vârsta de 32 de ani, mijlocasul defensiv este creierul de care caramelele au nevoie la mijlocul terenului şi ar oferi mult dorita stabilitate.
• Ross Barkley – fanii lui Everton nu au uitat modul în care Ross i-a trădat pentru un loc în care aparent „iarba e mai verde”, iar declinul jucătorului în urma propriilor decizii nu a fost suficient pentru a-i face pe fani să uite. Ross ar fi o variantă valabilă pentru împrumut, dar board-ul a fost înştiinţat deja de sentimentele acide ale fanbase-ului. Realitatea este că, un Ross Barkley sănătos, este cu un nivel peste ce poate oferi Gomes/Gbamin/Davies ori chiar Allan.
• Billy Gilmour – Frank este încă îndrăgostit de puştiul care sezonul trecut a activat pentru Norwich. Tânărul scoţian rămâne una dintre descoperirile notabile ale lui Frank, care rămâne un fan convins, văzându-l un înlocuitor perfect pentru plecarea lui Andre Gomes ori Gbamin.
• Emmanuel Dennis – atacantul nigerian a fost în centrul atenţiei pentru Watford sezonul trecut, chiar daca performanţele sale, deşi decente, nu au fost suficiente pentru a ţine viespile deasupra liniei de cădere. Suma cerută de Watford ($20mil) este puţin cam piperată pentru zgârcenia contextuală a caramelelor. Jucătorul însă, îşi doreşte să joace în PL în sezonul următor.
• Armando Broja – Everton a revenit în discuţii cu Chelsea după ce West Ham a abandonat înţelegerea pentru albanez. Masivul atacant albanez a impresionat în repetate rânduri în tricoul celor de la Southampton şi prezintă un interes atât pentru Everton cât şi pentru Newcastle. Cei din urmă, pot veni cu o ofertă mult superioară propunerii caramelelor, dacă îsi doresc cu adevărat un cuplu Wood/Broja ($5mil avans + $22mil pe parcursul sezonului 23/24 a oferit Everton).
• Leander Dendonker – închizătorul lui Wolves reprezintă a 3-a variantă pentru mijlocul terenului, asta dacă nu se va ajunge la o înţelegere pentru Gueye, Barkley ori Gilmour.
• Max Cornet – ivorianul era considerat o ţintă mult mai potrivită, considerând forma excelentă arătată în sezonul trecut, însa pare că Everton s-a lăsat convinsă de McNeil, cu toate că preţul celor doi este aproape identic.

Zvonurile alimentate de diverse surse din cunoscuta platformă Twitter, dar şi postările realizate de faimosul Guru al transferurilor, Fabrizio Romano, indică faptul că Everton îşi doreşte să consolideze mijlocul, forţând înţelegeri avantajoase pentru foste poveşti de succes în cadrul clubului, Gana Gueye şi Ross Barkley.

Echipa probabilă a lui Everton în Premier League

Pentru Everton urmează un sezon fără obiective în prima jumătate a clasamentului. Este un sezon de uzură, un sezon în care jucători precum DCL, Godfrey sau Doucoure au multe puncte de bifat, fiind accidentaţi pentru o bună parte din sezonul trecut, în ciuda formei excelente arătate în preludiul sezonului 21/22.

Lotul caramelelor este încă subţire, chiar şi pentru o echipă care îşi propune o instaurare a stabilităţii pierdute şi poate câteva meciuri optimiste în Cupa Ligii şi F.A. Cup. Cu câteva adiţii care să aducă experienţă, dar şi câţiva tineri cu multe lucruri de dovedit pe gazon, Everton speră să nu privească spre subsolul clasamentului până la ultima partidă în Mai, 2023.

Pickford (GK)
Paterson/Coleman (RB) – Tarkowski/Godfrey (CB) – Mina/Keane (CB) – Mykolenko/Vinagre (LB)
Doucoure/Davies – Allan/Gueye – Ross Barkley/Gilmour (CM)
Alex Iwobi/Dwight McNeil (RM) – Anthony Gordon/Demarai Gray (LM)
DCL/Alli/Dobbin (ST)

În urma meciurilor jucate de partea cealaltă a Oceanului Atlantic, în USA, Everton a mâncat bătaie pe bandă rulantă, iar scurte flashback-uri din dezastrul de anul trecut ieşeau din nou la iveală. 2-0 fără drept de apel împotriva tunarilor, care nu s-au sinchisit să bage balonul în poartă de 4-5 ori, chiar dacă ar fi putut. Apoi spectacolul ruşinos desfăşurat împotriva unei echipe înfiinţate în urmă cu 7 ani, respectiv Minnesota United, care a demolat jocul caramelelor cu scorul de 4-0.

Odată repatriaţi, Everton avea să îşi ia revanşa, ori să-şi năruie frustrările într-o confruntare cu Blackpool pe Bloomfield Road. Everton s-a impus cu scorul de 4-2, într-o partidă în care Dele Alli şi tânărul Paterson s-au remarcat, cel din urmă amintind de un Coleman în vârful carierei. Defensiva continuă să arate precum o strecurătoare a cărei orificii par a se lărgi cu fiecare ocazie, cu atât mai mult cu cât mijlocul nu pare dispus să închidă unghiurile suficient de rapid şi eficient, lăsând apărarea vulnerabilă urcărilor adversarului pe contra-atac.

Anthony Gordon a primit numărul 10 şi întreaga presiune a fost aşezată cu blândeţe pe umerii săi. Este însâ un jucător extrem de promiţător, care iubeşte clubul şi îşi doreşte să absoarbă precum un burete întreaga atenţie, oferind în schimb un fotbal plăcut. Aşteptările în ceea ce-l priveşte sunt uriaşe, iar pentru el, acest sezon va fi unul exponenţial dezvoltării sale.

Doucoure alături de Dominic Calvert Lewin sunt alte două puncte tari care balansează destinul caramelelor în noul sezon. Forma excelentă a celor doi în primele meciuri din sezonul precedent a fost curmată de accidentări dure, care au sugrumat şansele lui Everton de a păstra o poziţie onorabilă în clasament. Dacă vor putea rămâne sănătoşi în noul sezon, amândoi sunt aşteptaţi să producă atât goluri cât şi assist-uri şi nu vor lipsi din primul 11 de start al lui Frank.
Cuplul de fundaşi centrali Mina şi Tarkowski vor ridica media de înălţime a apărării caramelelor, însă rămâne de văzut dacă vor putea să micşoreze numărul erorilor caraghioase, ori dacă se vor putea organiza suficient, ca o simplă lovitură de corner să nu se resimtă precum un penalty.

Meciurile amicale jucate până acum au adus din fericire veşti bune din partea academiei. Au fost aruncaţi în teren jucători tineri precum: Lewis Dobbin, Lewis Warrington, Reece Welch, Stanley Mills ori Isaac Price. Tinerii Under-23 au arătat un nivel de joc ridicat, dorinţă de afirmare, poate şi pentru că Frank este renumit pentru şansele pe care le oferă tinerilor în primul 11 pe parcursul sezonului. Este posibil să vedem o parte din ei în noul sezon, Dobbin şi Warrington fiind pregătiţi, în opinia staff-ului tehnic, pentru prima echipă.

Previziunea din presezon pentru Everton în sezonul 22/23

Aşa cum menţionam anterior, Everton porneşte în noul sezon cu frâna de mână trasă. Există o frică, un inamic invizibil care îi va hăitui o perioada lungă de timp, asta până ce îşi vor reclădi încrederea, iar din acel punct, nava ar parcurge ape mai line Frustrările adunate faţă de modul în care ar fi trebuit să arate clubul în urma investiţiilor uriaşe din ultimii ani şi realitatea crudă, va naşte fie o echipă care se va lupta din nou pentru supravieţuire, ori îşi va canaliza încrâncenarea şi înverşunarea pentru a ridica bărbia deasupra liniei de mijloc a clasamentului.

Indiferent dacă transferurile discutate mai sus se vor oficializa, ori nu, ceea ce va defini noul sezon pentru caramele va fi disponibilitatea jucătorilor de a rămâne sănătoşi şi a nu zăbovi luni de zile în tribune cu piciorul înţepenit într-o carcasă. Accident4rile, dar şi modul descurajant în care apăreau, lipsa de back-up a poziţiilor cheie, rămân, pentru mine, elementele care au dus-o pe Everton în lupta pentru supravieţuire în sezonul precedent. Daca acest ghinion poate fi abolit, Everton poate sfârşi pe poziţiile 10-12 în clasamentul Premier League.

Ca şi în anii precedenţi, vocile din fanbase-ul caramelelor dictează spre o evoluţie de care să fim mândri şi în cupe. Fanii îşi doresc măcar o semifinală într-una dintre cele două cupe interne şi de asemenea, îşi doresc ca fiecare meci să fie tratat cu seriozitate, cu acel suflu bătăios de acum un deceniu sau două, atunci când Everton era temută pentru spiritul pe care îl arăta pe teren. Poate că Frank va putea să aducă o parte din acel suflu înapoi pe Goodison, poate şi implicarea fanilor, aşa cum am văzut la sfârşitul sezonului trecut, vor scoate pe Everton din această criză. Pentru Everton, speranţa moare ultima, iar ruşinea pe care ar trebui să o resimtă pentru poziţia în care se află în comparaţie cu poziţia în care ar fi trebuit să fie, să se sufoce sub bagheta magică a lui Frank Lampard. Everton, către noi orizonturi, fie ele şi mici confirmări, a ceea ce ar fi trebuit să fie.

Va reuși Frank Lampard să-și păstreze locul de muncă până la finalul sezonului 2022/2023 la Everton?

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România. Newsletter-ul nostru vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp.