Irina Giurgiu, antrenoare de fotbal feminin: Victoria durează doar o zi

Când a primit mailul de la UEFA, pe 1 ianuarie, Irina Giurgiu era acasă, în Maramureș, și vorbea cu familia pe Messenger: cu părinții; cu fratele ei, Bogdan, antrenor; cu sora ei, Florica, fotbalistă și mama unui băiat de doi ani. Le-a spus să aștepte, l-a deschis și a început să strige de bucurie, ca și cum tocmai câștigase un meci.

Devenise prima femeie din România cu licența UEFA Pro, cu care putea antrena în Liga I.

A închis apelul video și a mai citit o dată, să se asigure că e numele ei. Deși se descurcase bine la examenul online din decembrie, unde prezentase două teme – istoria fotbalului feminin și încălzirea – vestea a venit ca o ușurare, după șase ani de când muncește să devină antrenoare, de când și-a dat seama că nu poate ajunge departe ca jucătoare, pentru că a început fotbalul prea târziu.

Irina a crescut bătând mingea cu sora, fratele și cu alți copii dintr-un sat maramureșan la 50 de kilometri de Baia Mare. Se uitau împreună la meciurile Stelei și Barcelonei, echipe iubite de tatăl lor, și priveau din tribună jocurile echipei comunei. Nu știa însă că și fetele pot juca fotbal profesionist, așa că la 12 ani, ea și Florica au mers la handbal. A ieșit campioană la junioare și se pregătea cu echipa de senioare a HCM Baia Mare în vara în care a aflat că în oraș s-a înființat o echipă de fotbal feminin. Sora ei juca deja de un an și, când a văzut ce fericită e, a schimbat parchetul din sală cu gazonul.

Fotbalul feminin era la început în România, așa că nu i-a fost greu să recupereze. Pentru că se implica la antrenamente și era studentă la Facultatea de Educație Fizică, după doi ani a fost propusă antrenoare la grupa de junioare. După încă doi ani, a preluat și echipa de senioare, rămasă fără antrenor. „Eu sunt o persoană căreia îi place tot timpul să-mi iasă bine, să fiu prima, la orice joc. Și când eram la țară, eu făceam regulile, eu inventam jocul. Îmi plăcea să conduc și au văzut stofa asta de lider.”

La 20 de ani, nu știa multe despre antrenorat, în afara unor exerciții de încălzire de la handbal. Când președintele clubului a întrebat-o „Irina, ce tactică vei aborda sezonul ăsta?”, a căutat pe Google „tactică fotbal”. Când a răspuns la un interviu pentru site-ul clubului, a șters întrebarea „Ce strategie ai?”, pentru că nu știa ce să răspundă.

A învățat de pe internet, din comentariile meciurilor, de la președintele clubului, care o invita la cină cu familia lui și-i explica linii defensive și sisteme de joc pe o tablă cu pioni. A început să privească meciurile ca antrenor, căutând întâi sistemul de joc al echipelor. După Școala de Antrenori, în 2016 a obținut Licența UEFA B, cu care putea antrena în campionatul feminin (în fotbalul masculin, cu licența B poți fi doar secund de juniori și de liga a doua). Când începe ceva, nu-i place să renunțe la jumătate, așa că a continuat și cu licența A.

Că țintește și licența Pro, cu care ar fi putut antrena și în Liga I masculină, n-a avut curaj să spună decât familiei, care i-a susținut fiecare pas cu câte un „Bravo, Irina!” sau „Hai că poți!”. De la ceilalți s-a temut că va auzi: „Uite-o și pe asta ce vise are”.

Mai auzise că n-o să reușească. Avea 22 de ani când a devenit antrenoare secundă la echipa națională de senioare și au fost voci care au spus că e prea tânără sau că a ajuns la București pe pile. La cursurile de antrenorat, auzea șușoteli când ținea prezentări sau era întrebată dacă și-a făcut manichiura. S-a întrebat dacă e locul ei acolo și s-a gândit chiar să renunțe.

Dar iubea fotbalul și a înțeles că dacă își dorește o carieră, trebuie să continue, indiferent de ce spun alții.

La primele cursuri pentru licența UEFA Pro, începute în septembrie 2019, mai mult a ascultat. Era singura femeie dintre 18 bărbați, printre care foști fotbaliști ca Mirel Rădoi, Adrian Mutu, Dorin Goian sau Florin Bratu. Se temea să nu spună ceva greșit, să nu fie criticată, să nu i se spună că nu are experiență și se trezește vorbind.

Dar colegii au implicat-o în discuții, au încurajat-o și n-a simțit că o desconsideră. A început să răspundă și să adreseze și ea întrebări antrenorilor invitați, încercând să înțeleagă cum să adapteze programele de antrenament la fotbalul feminin, unde se iau multe goluri pe contraatac și trebuie pregătită mai bine defensiva. „Tot timpul mă gândeam dacă ar putea jucătoarele mele să facă lucrurile alea, dacă sunt la nivelul respectiv.”

„Am făcut totul de plăcere, fără să mă gândesc că voi putea ajunge jucătoare bună, că o să fiu antrenoare cunoscută. Am început treptat și pe parcurs am învățat că se poate mai mult.”

Cam o oră după ce-a primit mailul, se bucura când se gândea la el. „Am luat licența, yeee!”. Dar, așa cum le spune și jucătoarelor ei, victoria durează doar o zi. Apoi te pregătești pentru următorul meci, iar ea încă are lucruri de învățat.

Ca să fie zilnic pe teren și să progreseze, a fondat în 2017, împreună cu soțul ei, echipa ACS Dream Team București, prin care vrea să le ofere fetelor șansa unei cariere în fotbal, pe care ea n-a avut-o. Are 47 de jucătoare, de la grupe de junioare la echipa de senioare, care a promovat în 2020 în liga a doua.

La antrenamentele de la ora 18, intră uneori și ea pe teren; din mijlocul echipei, simte mai bine intensitatea antrenamentului, dacă e prea ușor sau pot mai mult. Aleargă cu ele la exercițiile fizice și intră și la cele tehnice, de pasare sau de posesie, ca să le explice mai bine. Pentru că are multe jucătoare tinere, la început juca și în meciuri, să le ajute, dar în ultimul sezon din liga a treia, n-a fost nevoie de ea. Au încheiat fără înfrângere și fără gol primit.

Dacă seara e pe teren, ziua e în biroul Federației Române de Fotbal de lângă Arena Națională. Din 2016, coordonează dezvoltarea fotbalului feminin la nivel de copii și juniori: organizează competiții școlare, cupe și caravane. E antrenoare principală la naționalele U16 și U17 și speră ca într-o zi să conducă și senioarele, cu care să se califice la un turneu final. Pentru că primește des întrebări despre drumul ei în antrenorat, și-a lansat un site unde-și povestește experiențele. Fotbalul feminin a crescut cantitativ în ultimii ani, spune, dar ca să facă pasul următor, are nevoie în primul rând de mai mulți antrenori bine pregătiți.

Deși ar putea scrie istorie ca prima antrenoare din fotbalul masculin, spune des că drumul ei rămâne în fotbalul feminin, la creșterea căruia vrea să contribuie.

Speră să nu rămână mult timp singura femeie cu toate licențele. „Mi-aș dori să vină mai multe antrenoare din urmă, să progresăm împreună.”

Povestea Irinei Giurgiu face parte din Sport pentru Schimbare, o serie editorială publicată în DoR despre 11 femei din sportul românesc care își folosesc experiența și vocea pentru a-și transforma comunitățile. Texte de Andreea Giuclea, fotografii de Ioana Moldovan.