Când vine vorba de naționala Angliei, o mulțime de oameni se simt lezați de hype-ul care e creat în jurul selecționatei Three Lions… Doar că e ceva timp de când tot aud băieți care se plâng că doar hype-ul e de naționala Angliei, dar nu mai văd pe nimeni care chiar să creeze un hype.

Văd un selecționer modest și cu picioarele pe pământ și jucători care-și văd de ale lor și care nu exagerează în declarații nici măcar după șase goluri marcate la debutul Mondialului. Nici pe grupurile de Facebook pe unde sunt nu văd oameni care să urle cu surle și trâmbițe că Anglia e the real deal. Văd doar oameni care-s sensibili la un hype care nici nu mai există sau care au rămas cu sechele din anii din urmă. Sau oameni care nu inteleg că vorba It’s Coming Home e de fapt o autoironie a englezilor cu privire tocmai la repetatele lor insuccese la turneele finale.

Ok, acum că am încheiat rantul, să vedem ce-ar fi zis după partida de ieri.

E relevantă victoria Angliei cu Iranul?

Cu siguranță o victorie cu Iran nu spune nimic, dar un început cu dreptul la un turneu final nu-i o simplă formalitate, istoria oferindu-ne atâtea exemple, cel mai recent azi cu Argentina. Poți doar să observi niște schimbări în bine față de partidele din ultima jumătate de an.

În primul rând, Gareth Southgate dă semne că vrea să riște mai mult. A trimis în teren o echipa într-o așezare mai fluidă, un 4-2-3-1 în care pe faza de construcție Rice a fost acel deep-lying playmaker, în timp ce Bellingham a avut libertatea de a juca rolul său preferat de mijlocaș box-to-tox. Linia de fund a stat „sus”, Shaw și Trippier au avansat și au „deschis” mult terenul în timp ce Saka și Sterling au căutat des să speculeze „coborârile” lui Harry Kane. Mount reușea des să primească des balonul la picior între linii, într-un rol în care pare că-i priește cel mai mult la Chelsea. La ultimul gol, au fost 35 de pase consecutive ale englezilor, cele mai multe care au dus la un gol la Mondial din 1966 încoace.

De altfel, cam ăsta era motivul pentru care fanii naționalei Three Lions îi reproșau lui Southgate că nu recurge la acest sistem de joc. Un sistem care pare că maximizează valoarea jucătorilor din lot, aceștia jucând un fotbal mult mai apropiat de ceea ce știu de la echipele de club.

În al doilea rând, e limpede acum că Anglia are un plus față de Mondialul trecut: Jude Bellingham. Aici nu vorbim de sumele care se vehiculează că s-ar plăti pe el, ci de ce aduce el pe teren. Jucătorul lui Dortmund are ceva în plus față de Rice sau Philips, fiind capabil să „care” cu ușurință și naturalețe mingea cu el în treimea adversă, ceva ce e mai rar pentru un jucător de gabaritul lui și ceva ce naționala Three Lions n-a mai avut de ani buni.

Mai departe englezii vor da piept cu două naționale cu stil complet diferit, dar care se află la un cu totul alt nivel față de naționala Iranului. SUA, o echipă care joacă un fotbal ofensiv, plăcut, cu pase scurte și verticalizări dese în zona centrală și Țara Galilor, o echipă care joacă un fotbal reactiv și care se bazează mult pe forță și câștigarea duelurilor 1 vs 1 din teren.

Southgare are ocazia în grupe să-și testeze echipa împotriva unor naționale care practică stiluri diferite, dar cu jucători mai puțin valoroși, ceea ce nu poate decât să-i ajute să se omogemizeze mai mult și să tureze motoarele. Adevăratul Mondial începe pentru englezi din optimi.

Toate articolele despre Cupa Mondială de pe Tackle.ro se găsesc aici.

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România pe Facebook, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp, și urmărește-ne pe FacebookInstagramYouTube și Discord.

Alex works in the IT Industry, he's an avid reader who likes to find beauty in football. He supports Arsenal FC. Based in Iasi, Romania, he's a coffee lover and a fan of almost everything that has a guitar and a British accent. @alexxx_avr.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată.