Featured

Scurt tratat despre ipocrizie în fotbal

”What makes you important when you win is the same thing that makes you useless when you lose. Why do we allow it?” (Marcelo Bielsa)

E o idee care mă macină de mai mult de zece ani. Când Arsenal juca sublim, dar pierdea prostește, mereu venea cineva care îmi spunea ceva de genul: ”… dar fotbalul se joacă pe goluri, boss”. Culmea e că pentru aceeași oameni care îmi ziceau asta, argumentul ăsta nu mai era valabil când echipa lor pierdea într-un mod similar. Atunci totul se rezuma la ghinion, neșansă, la ”bulanul” celorlalți. Mhm…

Dubla dintre Atletico Madrid și Liverpool a fost poate cel mai recent exemplu în care în funcție de simpatia sau antipatia față de cele două echipe, concluziile erau diametral opuse, deși subiectul era aceeași dublă manșă. Ori era ”One of those days…”, ori era un masterclass al lui Cholo.

Dacă e ceva ce mi-a displăcut dintotdeauna în discuțiile despre fotbal acela e hiper-partizanatul. Iar când se întămplă asta, nivelul discuţiei coboară mult sub cel obişnuit. ”A man got to have a code”, vorba lui Omar din The Wire.

Proces vs. rezultate sau capcana în care cădem

Acum câțiva ani, într-o conferință de presă, Marcelo Bielsa punea punctul pe i: “The same argument that is used to amplify a behaviour in victory is used to condemn behaviour in defeat”. Bielsa are dreptate. Tuturor ne pasă de rezultate. Poate atât de mult încât procesul prin care ele sunt obținute e în plan secundar. Un plan de joc e bun atunci când câștigi și e prost atunci când pierzi, nu? Ce mod simplistic de a vedea lucrurile.

O capcană care face cluburile să ia unele din cele mai ridicole decizii și totodată să fie considerate unele din cele mai prost conduse business-uri din lume, cum scria Simon Kuper în Soccernomics.

Cam în urmă cu un an și jumătate, când Chelsea-ul lui Sarri începuse în forță sezonul, cu Jorginho în rol de regista și Kante mai avansat ca niciodată, antrenorul italian era unul genial și toată lumea vorbea de Sarriball și de importanța lui Jorginho. Câteva luni mai târziu și câteva meciuri pierdute, când echipa făcea fix aceleași lucruri, aceiași oameni spuneau că Maurizio Sarri era un antrenor depășit, nepotrivit fotbalului din Premier League. ”Jorginho nu știe să deposedeze, n-are ritm și cum să joace Kante acolo, frate?!” Mhm…

Tot pe Stamford Bridge, în urmă cam cu un deceniu, Albaștrii îl numeau antrenor pe Carlo Ancelotti. Don Carlo spunea atunci că a fost preferat de Chelsea pentru calmul și abilitatea sa de a dezvolta relații bune cu jucătorii, fapt care culmea, a fost chiar lucrul care i s-a reproșat cel mai tare când a fost dat afară, după cum o spunea chiar italiaul.

What they hire me for is my ability to calm the situation by building relationships with the players, which is one of my biggest strengths. But then at the first sign of trouble that’s the very characteristic they point to as the problem. I know if I’m winning it is because I am calm; equally, if I am losing, it is because I am calm.

Astfel de exemple pot continua la infinit. În aceeași conferință de presă, Marcelo Bielsa aducea exemplul gestionării celor mai valoroși jucători din echipă. Dacă echipa câștigă, antrenorul e apreciat pentru cum a reușit să-și convingă jucătorii de atac să facă pressing sau să participe la faza defensivă. Însă atunci când rezultatul final nu mai e convenabil, aceeași oameni acuză antrenorul că i-a epuizat pe jucătorii ofensivi.

If the coach manages to get Neymar to retrieve the ball chasing the rival winger, we counter-attack and make a goal and win eight matches in a row, everyone will say, ‘how wonderful, the coach domesticated Neymar, he achieved that Neymar is collective instead of individual’. But the day he loses, they will say, ‘this donkey, instead of making him play Neymar 20 metres from the rival goal, he does it to chase the rival winger.

Toate astea sunt lucruri banale, nici nemaiîntâlnite, nici nemaiauzite, ci mai degrabă ”hidden in plain sight. Ipocrizia în discuțiile despre fotbal e la tot pasul.

Mirajul ADN-ului unui club

Noțiunea de ADN e de ceva timp la modă în fotbal. Solskjaer spunea că îi e mai simplu să o antreneze pe United decât pe Cardiff pentru că știe care e ADN-ul clubului. Cei de la Chelsea spuneau că sunt siguri că Frank Lampard va avea succes pentru că înțelege ADN-ul Albaștrilor. Arteta a fost adus la Arsenal pentru că “First and foremost, he has Arsenal DNA”, după cum spunea Josh Kroenke. Dar care e, mai exact, ADN-ul lui Arsenal, un club cu perioade atât de contrastante de-a lungul istoriei? Călătorim în timp până la ”măgăriile” lui Sir Henry Norris? Sau până la WM-ul lui Chapman? Sau ne oprim la perioada ”Boring, Boring” cu ”One Nil to the Arsenal”? Sau poate ne gândim la ”Va Va Voom-ul” Invincibililor? Dar stilul flamboiant din primii ani de pe Emirates nu ar suna convenabil pentru lume? Complicat și cu stabilirea ADN-ului ăsta…

“Now, players, the media and managers when they go into a job they’ve got to sell the story of what they’re going to do, they idea that they have for the team”, zicea recent Gary Neville într-un intreviu.

Adevărul urât e că oamenilor nu le pasă decât dacă pierd sau câștigă. Ca antrenor, dacă reușești să câștigi meciuri și o faci consistent, fanii vor fi fericiți și vor ignora orice alt detaliu, precum ADN-ul clubului. Atunci când nu mai reușești asta, apar tot felul de argumente: eternul argument al lipsei de atitudine, mereu invocata absență a unui lider din teren și altele. Se fac memeuri și tot felul de ironii. Câteva luni cât Ole câștiga pe bandă rulantă, norvegianul avea ADN-ul clubului și era ”at the wheel”. Când a început să piardă, deodată clubul era o pălărie prea mare pentru el. Ljungberg adusese spiritul vechi tunarilor la prima victorie, dar când n-a mai câștigat, ajunsese să fie criticat chiar și pentru că nu s-a îmbrăcat la costum…

There are no traditions perhaps other than the tradition of believing in traditions; there are just phases. There is no ‘Way’, there is no DNA. These ideas are nice, they’re romantic, but it is ultimately a delusion that can do more harm than good with a club and fans clinging to a myth of the past, rather than looking to a new, real future. (John Nicholson)

S-au plătit puțini bani pe X, deci nu e mare ”sculă”…

Toți tragem concluzii despre proces în funcție de ultimele rezultatele și atât de multe cluburi cad în capcana eternelor schimbări. Așa se explică cum în goana după aur, unele cluburi și-au pierdut identitatea. Altele s-au descurcat mai bine. Când Jurgen Klopp a venit la Liverpool, a adus o idee clară despre ce vrea să vadă la club. Și a avut răbdare in proces. De aceea, în urmă cu trei ani când rezultatele scârțâiau, germanul știa că nu e motiv de panică. Asta pentru că făcea ce trebuie. Dacă le spuneai unora acum 3 ani că o echipa cu Firmino, Henderson sau Wijnaldum poate să domine autoritar Premier League, cu siguranță ți se punea eterna placă: ”Nu poți așa, frate, îți trebuie staruri, trebui să cheltui serios…”. Așa cum aceiași o fac acum și cu alte echipe sau alți jucători. Wijnaldum n-avea cum să fie atât de bun, pentru că a venit doar pe 10-15 milioane de la o echipă retrogradată. Sigur altul mai scump era mai bun. Cam asta e logica în ziua de azi. Cineva chiar își punea niște întrebări pertinente într-un thread pe Twitter dacă nu cumva jocurile FIFA și Football Manager ne influențează percepțiile asupra jucătorilor de fotbal.

Mereu ceva e greu de închipuit pâna când acel lucru chiar se întâmplă. Pentru că să ai răbdare e greu. E mult mai ușor să schimbi în permanență ceva și fanii să dea scroll prin social media căutând ultimele noutăți, având senzația că se intampla ceva, când de fapt nu se întampla mare lucru.

They [the fans] expect us to win football games and we could have won all of them but we didn’t. There are two messages: we didn’t and we could have. We could have means we were really close and we were really good. Now we can stop or let them get a little bit less, a little bit less, take the confidence of them and think ‘playing good is very important but much more important is to somehow get a result. That is not how football works. We have to improve, we have to do it again. We win the football game and everybody is happy, we don’t win it and everyone has enough reasons why we will never win a football game again. That’s how it is. For me, it is not a problem. Focusing on process over performance is the right move. (Jurgen Klopp)

De aici încotro?

De ce e atât de multă ipocrizie în discuțiile despre fotbal? E greu să tragi o concluzie, ci mai degrabă cred că e o temă de reflecție. ”Why do we allow it?”, cum se întreba și El Loco Bielsa. Poate că cei nebuni suntem noi, nu el.

They specialise in perverting human beings according to victories or defeats. What makes you important when you win is the same thing that makes you useless when you lose. Why do we allow it?

sursa foto: Stuart Roy Clarke, homesoffotball.co.uk

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro:

  1. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal, prin Whatsapp sau e-mail.
  2. Urmărește-ne pe Facebook, Instagram, Twitter și Youtube.
  3. Ascultă podcast-ul Tackle Show pe Apple Music, Spotify, Anchor.fm sau pe Google Podcasts.
Tags

Alex Avram

Alex works in the IT Industry, he's an avid reader who likes to find beauty in football. He supports Arsenal FC. Based in Iasi, Romania, he's a coffee lover and a fan of almost everything that has a guitar and a British accent. @alexxx_avr.

Citește și

One Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close