Obsesia stupidă de a concedia antrenorul

Imaginează-ți că ești numit antrenor principal la un club. Conducerea clubului spune că ești omul potrivit pentru acel job, iar fanii sunt bucuroși să te aibă în echipă. Obții rezultate bune câteva etape, dar apoi jocul începe să scârțâie și aceiași oameni care te lăudau și încurajau inițial acum se îndoiesc de tine. Primești un telefon într-o dimineață, ești anunțat că ești dat afară și că s-a găsit adevăratul om potrivit pentru club.

„If a chairman sacks the manager he initially appointed, he should go as well.” e una din vorbele faimoase ale lui Brian Clough. Superficialitatea și lejeritatea cu care unii conducători de cluburi concediază antrenori ar trebui să ne facă să aratăm cu degetul tocmai către aceștia, nu către cei care sunt dați afară.

Asta mă trimite cu gândul și la un comentariu pe care l-am văzut în urmă cu câțiva ani la un articol de pe The Guardian, în care fanii Galacticilor îl criticau vehement pe Zinedine Zidane, după o înfrângere în La Liga:  ”It does make me smile when the white hankies come out at the Bernabeu, as if thousands of people, many of whom are probably no better than ordinary at their jobs, have some divine right to see perfection out of their football team.”

Poate că în ziua de azi, pentru cei mai tineri dintre noi a devenit ceva obișnuit ca un club să ia decizia de a concedia în mod regulat antrenorii din fotbal, ceva aproape ca o rutină atunci când lucrurile merg prost la un club de fotbal.

Dar nu cred că sunt singurul care se întreabă cât ajută într-adevăr demiterile pe termen lung și dacă nu cumva ar trebui să aratăm cu degetul către directorii cluburilor care fac angajările și către procesul de recrutare, dacă acesta există. De câte ori nu auzim că un club are pe lista scurtă doi antrenori, iar aceștia sunt exponenți a două filosofii complet diferite. De exemplu, după ce l-a concediat pe Lampard, Everton negocia cu doi antrenori a căror stil se află la extreme: Sean Dyche și Marcelo Bielsa.

De cele mai multe ori, managerii proaspăt angajați nu aduc câștiguri pe termen mediu sau lung și fanii se lasă doar amăgiți de câteva victorii în primele partide. În Soccernomics, Stefan Szymanski și Simon Kuper prezentau un studiu solid care demonstra că odată ce managerul este sacrificat, performanța echipei se îmbunătățește doar pentru scurt timp. Rezultatele vor reveni la „normal” după o perioadă de timp. Sigur, există și excepții, concedierea lui Unai Emery de la Arsenal fiind cel mai bun exemplu.

Problema nu este doar că noii manageri de fotbal aduc rezultate bune pe termen scurt, ci și că patronii de cluburi fac câteva greșeli uriașe care îi vor costa mai târziu. Proprietarii clubului spun că decizia de a concedia un manager este un șoc foarte necesar creat în vestiar. Am auzit asta de atâtea ori, mai ales în Liga lui Mitică. Adevărul este că de multe ori unii dintre cei mai talentați jucători devin din ce în ce mai răsfățați și mai capricioși. Unii dintre ei joacă cu suflet doar când au chef sau mai rău, când agentul lor le spune că antrenorul lor este ok.

Iluzia „șocului din vestiar” și banii aruncați pe geam de club

Un antrenor nou irosește bani și, în multe cazuri, face unele schimbări imediate la echipă doar pentru a mulțumi și liniști fanii. E un obicei în fotbalul de azi ca managerii nou angajați să-și pună amprenta asupra noilor lor echipe și cum să o facă decât prin transferul „propriilor” jucători. Următorul pas este să scapi de unele dintre transferurile antrenorului care tocmai a fost concediat. Adesea, acești jucători sunt vânduți mai ieftin decât valoarea lor reală de piață doar pentru a evita prezența lor în vestiar. Îmi amintesc cum în 2003, Chelsea lui Ranieri l-a transferat pe Juan Sebastian Veron de la Manchester United pentru 15 milioane de lire sterline. Italianul a plecat la finalul sezonului și cu Jose Mourinho la conducere, Albaștrii au transferat doi mijlocași centrali aleși de portughez: Tiago și Essien. Veron nu a mai avut viitor la Stamford Bridge și pentru sezoanele următoare a ieșit împrumutat în Italia și Argentina, înainte de a pleca definitiv pe liber, la finalul contractului.

Acest scenariu este foarte des întâlnit în zilele noastre în fotbal: unui nou manager i se permite să cumpere și să vândă sub pretenția că va remodela clubul pentru mulți ani de acum înainte, chiar dacă în practică și el va pleca destul de repede. Un exemplu a fost numirea lui Paolo di Canio la Sunderland în 2013. În cele treisprezece săptămâni cu italianul pe bancă, „The Black Cats” au cheltuit aproximativ 20 de milioane de euro pe transferuri, a adus paisprezece nume noi și a permis altor cincisprezece să plece. Când italianul a fost demis, l-a lăsat pe urmașul său, Gus Poyet, o echipă aproape retrogradată, în coada Premier League. Priviți evoluția din anii următori a lui Sunderland. A meritat schimbarea?

Când vine vorba de deciziile proaste luate de cluburi după demiterea managerilor lor, trebuie să ne uităm, de asemenea, la problema principală care vine cu modul în care cluburile angajează persoana despre care se consideră că este cea potrivită pentru a conduce echipa.

Superficialitatea procesului de recrutare a noilor antrenori

În cartea Soccernomics, Simon Kuper a dezvăluit că, după ce a discutat cu experți în headhunting, a aflat că în lumea afacerilor un proces normal de căutare a unui manager de top durează de la patru până la cinci luni. Cu toate acestea, în lumea fotbalului, proprietarii de cluburi își găsesc de obicei noii manageri în câteva zile după concedierea predecesorului.

Istoria dovedește că un proces de angajare de durată a fost una dintre cele mai inspirate alegeri din ultimele decenii: decizia lui Arsenal de a-l angaja pe Arsène Wenger în octombrie 1996. Francezul, care lucra în Japonia la Nagoya Grampus, nu a fost disponibil imediat. Cu răbdare, Arsenal Football Club l-a așteptat și l-a pus temporar pe bancă pe Pat Rice. Mai la nord, Manchester City a așteptat ani buni până când Pep Guardiola a devenit disponibil pe piață.

O altă greșeală făcută de proprietarii de club atunci când decid că este timpul să schimbe managerul este reprezentată de superficialitatea (sau chiar lipsa!) interviului de angajare. În orice alte domenii, oricine își dorește un rol de conducere trebuie să prezinte un plan, să treacă prin mai multe interviuri sau să treacă la alte teste. De obicei, în fotbal, procesul de recrutare este simplu: directorul clubului îl sună pe manager sau pe agentul acestuia și pur și simplu îi oferă postul. Gheorghe Hagi a fost numit de Bursaspor în 2004, fără experiență la nivel de club doar pentru că a fost cel mai bun jucător din istoria Ligii Turciei. Nu este de mirare că a părăsit clubul după câteva luni…

Un antrenor liber e tot un antrenor concediat pentru că n-a fost suficient de bun

După demiterea antrenorilor, cluburile își îndreaptă atenția asupra unor persoane libere de contract pentru că pot începe munca imediat. În alte cazuri, cluburile își îndreaptă atenția către manageri care au obținut rezultate bune în perioada scurtă anterioară numirii. Mulți proprietari de cluburi ignoră faptul că noii manageri sunt disponibili tocmai ca urmare a faptului că au fost concediați de cluburile lor anterioare. Îl concediezi pe X pentru că e un antrenor care nu ți-a adus rezultate, dar îl angajezi pe Y care tocmai a fost dat afară de la alt club pentru că n-avea rezultate. Ce se poate întâmpla cu Bayern, Chelsea, Tuchel și Nagelsmann e un bun exemplu în acest sens.

Mirajul unui „nume mare”

Un alt criteriu neinspirat luat în considerare la alegerea noului manager este faptul că, în general, acesta este numit nu neapărat pentru presupusele sale cunoștințe de fotbal sau abilități manageriale. Acestea sunt importante, dar se pare că în situații de criză percepția oamenilor asupra lui contează și mai mult. De aceea, de multe ori după demiterea unui manager, cluburile angajează un „nume mare”, un tip dur, cineva care se așteaptă să impresioneze fanii și mass-media. Everton nu pare mai bună cu Sean Dyche pe bancă, dar fostul antrenor al lui Burnley o face pe durul pe marginea terenului sau nu-și lasă jucătorii să poarte căciula la antrenamente când e frig. Sigur își face treaba acolo… Îmi amintesc și cum în urmă cu câțiva ani, Tony Adams a preluat funcția de antrenor la clubul spaniol Granada în încercarea spaniolilor de a aduce un nume mare care să salveze echipa de la retrogradare. La conferința de presă la care a fost prezentat, fostul fundaș al lui Arsenal spunea că s-a alăturat clubului spaniol pentru a „trage șuturi în fund”. Știți și voi ce-a urmat…

Prezent și viitor

Din păcate, atât cluburile, cât și federațiile naționale de fotbal continuă să concedieze antrenori și această tradiție pare să nu se oprească. Până la titlul mondial câștigat cu Scaloni pe bancă, opt antrenori au fost concediați de Federația Argentiniană de Fotbal în mai puțin de două decenii, mai mult decât fuseseră angajați în 30 de ani de activitate din 1974 până în 2004. Ce să mai spunem că „secundul” Scaloni a primit postul din „greșeală”, după ce federația îl concediase pe Sampaoli și nu mai avea bani de alt „nume mare”.

De asemenea, în sezonul 2022-2023, un total de 49 de manageri au fost demiși în cele mai tari cinci campionate din Europa. Puțini dintre înlocuitorii lor au avut succes instantaneu și chiar mai puțini vor fi în aceeași poziție peste un an. Unii dintre ei au fost deja concediați. Este ca o buturugă care nu se poate opri, o latură urâtă a fotbalului de azi.

Fanii și mass-media vor să vadă lucrurile să se întâmple, vor schimbări la cluburile de fotbal, vor ca feed-urile de Facebook și Twitter să fie pline cu noutăți. E mult mai ușor să schimbi în permanență ceva și fanii să dea scroll prin social media căutând ultimele noutăți, având senzația că se intampla ceva, când de fapt nu se întamplă mare lucru.

Aceasta este starea actuală a fotbalului și, deși uneori schimbările sunt bune, căutarea unor rezultate imediate are prioritate față de stabilitate și planuri bune pe termen lung. Cu toate schimbările și concedierile pe care le fac, cluburile pierd bani iar sumele astea ar putea fi mult mai util investite în alte zone. După cum a scris Simon Kuper în cartea sa Soccernomics, „Football’s human sacrifice is a sign that the sport still isn’t very clever”.

foto: theathletic.com; surse: Soccernomics – Simon Kuper, Stefan Szymanski; The modern obsession for sacking – BoxToBoxFootball.uk;

Ne găsești pe Facebook, Instagram, Twitter, Youtube și Soundcloud.