E duminică spre seară și orice om cu serviciu se pregătește pentru o nouă săptămână de lucru. Dar peste tot e la fel? Nu, uite îmi vin în minte băieții pe care i-am cunoscut acum mai bine de zece ani, atunci când mi-am petrecut două săptămâni pe malul râului Tyne, la vărsarea lui în apele Mării Nordului.
De ce să mă ducă gândul așa de departe și de ce la băieții ăia? Păi în experiența mea de suporter amator, eu nu am cunoscut pe nimeni la fel de pasionat de o echipă de fotbal ca pe băieții ăștia din Nordul Angliei. Și de ce azi? Pentru că azi este prima zi când băieții ăștia vor avea, după mulți ani, bucuria de a fi într-o finală de Cupă. A ligii, dar tot finală e!
La ora când tu și eu o să ne întrebăm copiii dacă ghiozdanele sunt pregătite, prietenii mei vor fi deja pe Wembley, respirând aerul Londrei de pe cel mai galonat stadion pe care Regele Fotbal l-a dat lumii. Sunt acolo! Au postat pe toate rețele de socializare că biletele sunt la ei în buzunar. Și cum altfel să fie, pentru că oamenii ăștia din Newcastle trăiesc prin fotbal, dar mai ales pentru fotbal. La vremea când i-am vizitat, echipa coțofenelor, era o echipă lift. Urca și cobora din prima ligă precum elevatorul unui bloc vechi, adică cu zgomot. Era atât de dureros să-i vezi cum suferă, dar în același timp era și plăcut să vezi că fotbalul se iubește și la rău. Toți erau abonați și meciurile chiar dacă erau “shit”, ei erau prezenți lângă echipă. Mike Ashley era subiectul lor favorit. Unii pro (mai puțini la număr), alții contra, toți aveau ceva de zis. Poveștile lor se întorceau inevitabil la vremea când NUFC se lupta de la egal cu Man Utd. Atunci am aflat ce a însemnat pentru un Geordie rivalitatea cu diavolul roșu.
Mi-au spus varianta lor despre plecarea lui Andy Cole la Man Utd, despre cum simbolul lor, Alan Shearer, i-a întors spatele lui Sir Alex, despre diferența imensă de puncte care s-a topit ca zăpada și cum, nu doar o dată, ci de două ori, au pierdut titlul în fața unora care își atribuie pe “nedrept” numele de United. “We are the right United, you know?”. Așa am fost avertizat.
Săptămânile alea cu ei, mi-au arătat cum se trăiește fotbalul, altfel decât eram eu obișnuit. Ei mi-au arătat că dacă îți iubești echipa, trebuie să îi recunoști defectele, să le dezbați chiar și în ședințele de la serviciu. Am văzut cum dragostea față de echipa ta nu ține de locul din clasament, nici de liga în care activează.
După ani de suferință și așteptări, atunci când concernul Saudit și-a anunțat sosirea la Newcastle, cine credeți că a fost cea mai vehementă voce împotriva arabilor? Cine, cine? Ce au simțit prietenii mei atunci, nu știu. Nu mai eram acolo să vizualizez stările lor, dar le-am citit reacțiile pe social media. Erau la fel ca cele pe care le vedeam la birou.
Ironia sorții face ca astăzi, cel mai important moment al coțofenelor din noua eră să se desfășoare în fața aceluiași “prieten” care acum două decenii și ceva le lua bucuria cuceririi titlului de Regină a Angliei. Newcastle United are azi ocazia de a răzbuna un pic acele pierderi și de ce nu, prietenii mei, să simtă gustul plăcut al revanșei după 20 de ani. O merită!
Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit, alătură-te comunității de fani Premier League din România. Newsletter-ul nostru vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp.
M-am trezit în lumina ochilor lumii, ies pe o uşa ca să deschid o alta, trăiesc clipa ca să uit trecutul, prefer viitorul ca pe o scuză, încep să număr cuvinte lăsate în paginile scrisorilor mele, iubesc pe cel de lângă mine la fel de mult cum mă iubeşte el, trec şi las de la mine pentru că “aşa e bine”, văd secunde de viaţă pe care doar eu le simt, uit să ridic ochii din albul hârtiei pentru că aici mă simt liber, las creionul să urce în sus şi în jos, aici sunt şi pro sunt şi contra, aici nu sunt român, nu sunt european, sunt om cu bune dar şi cu rele, sunt eu cu mine cu Universul meu. Aici eşti tu, aici e mama, aici e tot ce simt, ce îmi place, aici nu mă deranjează nimeni, aici e totul verde, aici îţi simt buzele roşi şi obrajii calzi, aici plâng fără să mă justific, aici nu mă analizează nimeni, sunt eu şi doar atât; nu dau explicaţii, nu încerc să fiu mai bun, şi nici alţii nu sunt mai buni cu mine, nimeni nu se pretinde a fi prietenul meu, sunt eu într-o lume aproape perfectă. Aici e casa, aici e masa, e plânsul, e râsul, e fericirea mea, aici e mingea, e golul ce m-a făcut să plâng de fericire, aici nu-s prins în offside, aici nu e loc de minciună şi promisiuni, aici e prima noastră ieşire, aici e DA-ul nostru, aici e gânguritul şi suspinul Iubirii noastre. Mă las purtat de gânduri şi văd simţirile mele, e lumea mea, e lumea noastră, sunt tone de vise servite în miez de zi, sunt emoţii întinse pe felia fericirii. Mulţumesc scrisului şi gândului că există un colţ unde sunt eu, aşa cum vreau eu sa fiu!
