Băieți buni: ce au în comun Trent Alexander-Arnold, Phil Foden și Marcus Rashford?

Rezultatele impresionante ale naționalei de tineret a României au adus după mult timp entuziasm și speranță în rândul suflării fotbalistice de la noi. Poate că e nu e o întâmplare faptul că aceia care ne-au făcut să ne reîntoarcem către echipa naționala sunt puștii harnici de la U-21 și nu jucătorii versați de la echipa “mare”.

Nu cred că sunt singurul iubitor de fotbal britanic pentru care pauza din Premier League a servit,  printre altele, ca timp de reflecție asupra sportului rege. Nu asupra fotbalului ca joc în sine, ci asupra ”fotbalității metafizice” de care vorbea chiar și Constantin Noica.

”A vorbi filosofic despre fotbal, deci despre “lume şi viaţă”, înseamnă a-i surprinde (dacă există) fisurile, evoluţiile, deschiderile şi nu doar închiderea.” (Bogdan Ghitu – De la o fotbalitate la (cu totul) alta)

Goana după aur

În 1992, David Dein și celelalte minți ilustre ale FA-ului au creat produsul Premier League, iar în anii ce au urmat a devenit unul din cele mai bogate și urmărite competiții din lume. Încetul cu încetul, fotbalul a devenit o afacere și chiar dacă ne place să recunoaștem sau nu, cluburile acționează tot mai evident precum societățile comerciale, jucătorii au devenit asset-uri, iar fanii au devenit consumatorii. Din 1992 și până azi, Premier League a devenit una dintre cele mai bogate și vizionate competiții din lume, iar în lupta pentru trofeul de campioană cluburile din Anglia au investit peste un miliard de lire pentru a crea o echipă care să poată lua titlul suprem.

La începuturile sale, în vremuri în care mai toate bancurile care se spuneau în UK începeau cu ”Un englez, un irlandez, un galez și un scoțian au intrat într-un bar…”, în Premier League regăseam jucători englezi într-o proporție de 70%. Astăzi, procentul a scăzut sub 30%. Sezonul trecut, numărul naționalităților care au avut cel puțin un reprezentant în Premier League a ajuns la 60, făcând din campionatul Angliei una din cele mai diversificate competiții din lume din acest puncct de vedere. Nu spun că asta e un lucru rău, campionatul englez nu ar fi fost aici fără jucătorii de calitate veniți pe sume mari din Europa sau America de Sud, doar că în toată goana după aur se pierde ceva, iar jucătorii home-grown sunt mai mult decât acele slot-uri pe care trebuie să le completezi pe listă când înregistrezi lotul la Federație.

”The home-grown player, once the very fabric of football, is becoming one of football’s rare and endangered species: like player-managers, or wooden seats, or black boots.” (Jonathan Liew)

A fost sezonul trecut anul ”alor noștri”?

De vreo două sezoane însă, au apărut și semne bune. Puține, dar bune. Câțiva jucători de-ai casei, născuți și crescuți la câțiva kilometri de stadion, au făcut pasul la echipa mare a cluburilor la care cândva doar visau că pot evolua atunci când erau mici și băteau mingea pe stradă.

Într-un fotbal care rămâne încetul cu încetul fără suflet, apariția unui jucător home-grown în primul unsprezece al echipelor din Premier League e printre puținele lucruri care mai aduc vibrație în rândul comunităților locale. Fie că mergi pe Craven Cottage sau pe Dean Court, nu-ți ia mult să înțelegi că oamenii sunt cei care dau un aer aparte fotbalului. Nu starurile din teren, nu milioanele care vin de la televiziuni. Oamenii. Iar nimic nu-i face mai fericiți decât să vadă unul de-al lor cum reușește la echipa mare.

”The owner is foreign, the players are imported, the stadium is new-build, the manager is temporary, the scarves are half-and-half. At big clubs, the fans are now mostly international. For the locally based supporter, what is left?” (Jonathan Liew)

La City, după ce pentru aproape un deceniu fanii i-au adoptat si i-au facut să se simtă ca acasă pe Silva și Aguero, sezonul trecut a venit în sfârșit rândul unuia de-al lor: Phil Foden, de la vârsta de 8 ani la academia lui City a pătruns în sfârșit în echipa lui Pep. La Liverpool, povestea lui Trent Alexander-Arnold, de la 7 ani la club, și legăturile sale puternice cu comunitatea locală nu mai au nevoie de nicio prezentare. Pe Stamford Bridge, sezonul trecut a fost primul cu minute bune prinse de Callum Hudson-Odoi (de la vârsta de 7 ani la club) și Ruben Loftus-Cheek (de la 8 ani la Chelsea). Născuți și crescuți în nordul Londrei, veniți la academiile cluburilor lor încă de la 6 ani, Harry Winks și Ainsley Maitland-Niles au fost la rândul lor jucător importanți pentru Spurs și Arsenal. La United, Marcus Rashord, venit la academia Diavolilor la vârsta de 7 ani, e deja un jucător esențial și poate cel mai bun exemplu cum într-un lot cu vedete precum Pogba, Lukaku sau Sanchez, cel mai iubit jucător de către fani e unul de-al casei.

James Ward-Prowse, Lewis Dunk, Jonjoe Kenny, Morgan Gibbs-White, Aaron Wan-Bissaka sau Ryan Sesegnon sunt alte câteva exemple de puști crescuți la câțiva kilometri de stadioanele pe care în sezonul trecut au fost adulați de către cei din comunitățile din care s-au ridicat.

”I think when I was growing up and I saw the likes of Gerrard, Carragher – the homegrown players, the scousers – in the team it always gave me a bit more inspiration and motivation. With them being there, that gave me a lot more motivation than maybe if it weren’t local players.”  (Trent Alexander-Arnold)

”He’s one of our own!”

Deși sunt lucruri greu de explicat care țin mai degrabă de cultura intimă a fotbalului britanic, nu e greu de văzut că jucătorii home-grown sunt mândria comunităților locale, iar una din scandările pe care le vezi pe multe stadioane din Anglia e celebra ”He’s one of our own!”. Într-un fotbal tot mai globalizat cum e cel din Premier League, jucătorii locali dau culoare și poate că nu e doar o întâmplare că într-o perioadă în care suferă la nivel de imagine, “mașinăriile” de marketing&PR ale lui Adidas și Arsenal au făcut recentul spot de promovare al noilor echipamente în jurul comunității din Islington și a activităților banale de zi cu zi de pe străzile din nordul Londrei.

“I remember walking through the shopping center and seeing all the familiar faces there and feeling a sense of support around me – that definitely helped me progress as a player and as a person. It helps keep me motivated and hard-working to know what I can achieve.” (Aaron Wan-Bissaka – “There’s a Pathway to Come Out of Croydon Now”)

În goana după mai mulți bani și mai mulți consumatori fani la nivel global, cluburile riscă să-și piardă identitatea, iar jucătorii promovați din propria pepinieră pot aduce plus-valoare cu o investiție minimă.

Dar oricât m-aș chinui eu să explic ce înseamnă sentimentul de apartenență la o comunitate pentru fanii echipelor de fotbal din Anglia, n-o să reușesc mai bine decât o face video-ul ăsta genial:

https://www.youtube.com/watch?v=2JwBWgp7bRw

sursa foto: Stuart Roy Clarke – homesoffootoball.co.uk

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro:

1. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal, prin Whatsapp sau e-mail.
2. Urmărește-ne pe Facebook, Instagram, Twitter și Youtube.
3. Ascultă podcast-ul Tackle Show pe Soundcloud, Apple Music, Spotify, Anchor.fm sau pe Google Podcasts.