FeaturedPovești

Bătălia de pe Old Trafford din 2003 și rivalitatea uitată dintre United și Arsenal

Cel mai încordat meci din istoria Premier League? O partidă rămasă în amintirea tuturor nu pentru fotbalul jucat, ci pentru starea de tensiune dusă la extrem și clinch-urile de la final.

Arsenal: 175 000 £ amendă, cea mai mare dată de Federație la acel moment
Lauren: 4 meciuri suspendare și 40 000 £ amendă
Keown: 3 meciuri suspendare și 30 000 £ amendă
Vieira: 1 meci suspendare și 20 000 £ amendă
Parlour: 1 meci suspendare și 10 000 £ amendă
Cole: £10 000 amendă
Giggs: £7 500 amendă
Ronaldo: £4 000 amendă

Era 2003 și peisajul fotbalistic din Anglia era foarte diferit față de ceea ce vedem în prezent. La ora meciului din septembrie 2003 dintre United și Arsenal, doar trei cluburi câștigaseră titlul de campioană de la înființarea Premier League: Blackburn Rovers la mijlocul anilor ’90, Manchester United și Arsenal. Era o vreme în care Premier League se vedea în România pe TV Sport, descărcam muzică cu câțiva kb/s prin Kazaa și verificam rezultatele tunarilor pe livescore printr-o conexiune dial-up. Dacă tot diseară avem un nou episod United-Arsenal, zilele trecute am zis să renunț la niște episoade din Snowfall pentru a revedea o reluare a partidei de pe Old Trafford din septembrie 2003, care poate datorită secvențelor de la final, mi-a rămas în minte încă de pe atunci drept cel mai încordat meci din istoria Premier League.

Rivalitatea United-Arsenal rămasă în umbră

Rivalitatea și tensiunea dintre cele două cluburi a crescut exponențial din momentul în care Arsene Wenger a preluat Arsenal în septembrie 1996. Pentru aproape un deceniu, rivaltatea Wenger-Ferguson a fost versiunea fotbalistică a unor alte rivalități celebre din sport precum Muhammad Ali – Joe Frazer sau Jimmy Connors – John McEnroe. Departe de zilele de azi în care suntem invadați de un political correctness uneori exagerat, încă din primele săptămâni Wenger și Alex Ferguson au dat semne că nu e loc de falsă simpatie. După ce s-a plâns că programul campionatului e făcut în favoarea Diavolilor Roșii, Sir Alex a lovit înapoi: Wenger doesn’t know anything about English football. He’s at a big club- well, Arsenal used to be a big club… He’s a novice and should keep to his opinions about Japanese football.” De aici nu a mai fost cale de întors.

United a luat al doilea titlu de campioană consecutiv în acel an, dar în anul următor Arsenal avea să se răzbune. Deși s-au aflat pe prima poziție cam tot sezonul, Diavolii lui Ferguson, la primul an după plecarea lui Cantona, au suferit o implozie pe final după ce au pierdut cu tunarii la finele lunii martie. Cu Ian Wright, Anelka și Bergkamp în aceeași echipă, Arsenal a câștigat tot până la final și i-a furat titlul lui Ferguson, luând apoi și Cupa Angliei, în ceea ce avea să fie prima Dublă a lui Arsene Wenger în Anglia.

Antipatia dintre cei doi era evidentă, ambii criticând de nenumărate ori stilul de joc al adversarei, așa cum rar mai vezi declarații în spațiul public în ziua de azi în rândul managerilor din Premier League. Wenger a refuzat să dea mâna cu Ferguson în 1999, Sir Alex făcea mișto de alura de om inteligent a alsacianului și lista poate merge mai departe: “They say he’s an intelligent man right? Speaks five languages. I’ve got a 15 year old boy from the Ivory Coast who speaks five languages.”

După ce Arsenal a luat dubla în 1997-1998, United a luat următoarele trei titluri, inclusiv celebra triplă din 1998-1999, devenind prima echipă din Anglia care să realizeze această performanță. Fără îndoială, succesul trupei din Manchester a fost dureros pentru orgoliosul Wenger, mai ales că titlul din ’98 s-a pierdut la “mustață”, după o înfrângere 1-0 cu Leeds United, iar în Cupă, chiar contra lui Arsenal, faimoasa cursă din repriza de prelungiri a unui puști cârlionțat, Ryan Giggs, a făcut diferența în favoarea lui Fergie. În următoarele două sezoane, de fiecare dată Arsenal a terminat pe locul secund, după United, însă la o diferența mare. United câștigase titlul cu 16, respectiv 10 puncte avans, iar în februarie 2001, tunarii chiar pierdeau la scor pe Old Trafford, cu 6-1.

Contextul Bătăliei de pe Old Trafford

Martin Keown, unul din protagoniștii scenelor de la final, nici nu trebuia să fie titular! Dar în acea săptămână murise tatăl lui Sol Campbell, ceea ce a făcut ca Sol, partenerul lui Kolo Toure din centrul apărării lui Wenger, să nu facă deplasarea la Manchester pentru meci. Cu amintirea acelui 6-1 din urmă cu doi ani, Arsene a fost mai precaut, i-a preferat la mijloc pe Ray Parlour în locul lui Robert Pires și pe Ljungberg în locul lui Wiltord, încercând să formeze o linie mediană mai puternică decât de obicei. Focusul principal era să nu primească gol. United, la fel a optat pentru un mijloc solid: Giggs și Ronaldo pe benzi, iar Quinton Fortune și Phil Neville alături de intimidantul Roy Keane în centru.

Era evident că cele două selecții aliniate pe Old Trafford arătau respectul și frica de adversar. În pofida antipatiei dintre Wenger și Ferguson, cei doi erau conștienți de abilitatea adversarului și au avut în acea zi ca prioritate neutralizarea celui avut în față. Ceea ce a urmat a fost rezultatul firesc al tensiunii acumulate între cei doi manageri și a modului ”negativ” în care au pregătit partida. Meciul a rămas în amintirea tuturor nu pentru fotbalul jucat, ci pentru starea de tensiune dusă la extrem și clinch-urile de la final.

Meciul a avut multe faulturi, 31 în total, 13 comise de United, 18 de Arsenal, iar arbitrul Steve Bennet a arătat 8 cartonașe galbene și un roșu. Patrick Vieira a fost eliminat în doar câteva minute, în ceea ce a dus la unul din cele mai încinse finaluri de meci din istoria Premier League. Iar dacă credeți că exagerez, extrasul ăsta din meci comentat de inconfundabilul Martin Tyler îmi dă dreptate. După ce primise primul galben după o intrare la Quinton Fortune, două minute mai târziu, van Nisterlooy a sărit în spatele lui Vieira, Patrick a căzut și într-un gest de nervozitate, a încercat să-l lovească pe olandez. Deși Ruud nu fusese atins, arbitrul a văzut gestul și l-a eliminat pe căpitanul lui Arsenal. Chiar dacă tunarii erau în 10 oameni, scorul a rămas egal, dar în ultimul minut, când după o centrare a lui Gary Neville, Diego Forlan a căzut ușor în careul lui Arsenal după un duel cu Martin Keown, cerul a căzut peste Arsene Wenger și ai lui. Într-o vreme în care VAR-ul era ceva Science-Fiction, s-a dat penalty pentru Manchester United, iar tot Old Trafford-ul deja pregătea refrenul ”Ruud! Ruud! Ruud!”

Jens Lehmann a început dansul pe linia porții, iar olandezul a tras puternic și a ratat, zguduind, la propriu, transversala porții dinspre Stretford End. A mai durat câteva secunde și a venit fluierul de final al partidei, moment care a declanșat o descătușare în rândul jucătorilor lui Arsenal. Martin Keown, Lauren, Ray Parlour, Ashley Cole l-au luat cu asalt pe van Nisterlooy, sărindu-i în cap și bruscându-l repetat, ca răspuns la simularea care dusese mai devreme la eliminarea căpitanului Patrick Vieira. Ruud n-a reacționat și în cele din urmă a fost escortat la vestiare de Roy Keane. Giggs, Gary Neville, Cristiano, Silvestre sau Rio au venit și ei pentru a calma spiritele, dar rareori s-a văzut în Premier League o reacție precum cea avută de Keown, a cărui săritură a rămas în memoria anglofililor drept unul din momentele memorabile din istoria Premier League.

În sezonul următor, după ce Manchester United a încheiat abrupt seria de 49 de meciuri fără înfrângere a lui Arsenal în Premier League, jucătorii celor două cluburi au fost implicați într-o altă serie de altercații, care deja începea să fie alintată în cultura populară drept The Battle of Old Trafford II sau The Battle of the Buffet.

Revenirea la realitate

În prezent, cele două cluburi par, cel puțin pentru moment, blocate într-o mediocritate, care le ține la nivelul Europa League. E ușor să uiți că în anii ’90 și 2000, Manchester United și Arsenal erau marile rivale din campionat și de departe cele mai bune echipe din Premier League.

După cum scria și Adam Crafton în The Athletic, pentru Mason Greenwood, atacantul cu care Diavolii Roșii vor începe diseară, meciul cu Arsenal va fi mai mult ca sigur un eveniment ciudat. Poate a văzut pe Youtube secvențe cu antrenorul său Ole Gunnar Solskjaer rupând plase, însă vârful care n-avea nici măcar doi ani împliniți când se desfășura Bătălia de pe Old Trafford, face parte dintr-o generație care n-a văzut pe viu și nu cunoaște una din cele mai intense rivalități care au existat vreodată în Premier League.

Pentru noi, anglofilii mai bătrâni, Bătăliile de pe Old Trafford vor avea mereu o însemnătate aparte. Pentru tunari, meciul din septembrie 2003 trezește sentimente de mândrie și nostalgie pentru că era o dată când ai lor arătau unitate, spirit de echipă și erau capabili să se ia la trântă cu oricine, oriunde, chiar și pe Old Trafford. Pentru Diavoli, deși în 2003 n-au iesit prea bine, un an mai târziu, în The Battle of the Buffet, cu puștiul Rooney apărut în peisaj, băieții lui Ferguson se pot mândri că sunt cei care au pus capac seriei de meciuri fără înfrângere cu care se lăudau tunarii lui Wenger.

surse foto: mirror.co.uk, dailymail.co.uk

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro:

  1. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal, prin Whatsapp sau e-mail.
  2. Urmărește-ne pe Facebook, Instagram, Twitter și Youtube.
  3. Ascultă podcast-ul Tackle Show pe Apple Music, Spotify, Anchor.fm sau pe Google Podcasts.
Tags

Alex Avram

Alex works in the IT Industry, he's an avid reader who likes to find beauty in football. He supports Arsenal FC. Based in Iasi, Romania, he's a coffee lover and a fan of almost everything that has a guitar and a British accent. @alexxx_avr.

Citește și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close