Acum doi ani urmăream sezonul „All or nothing” dedicat echipei naționale a Braziliei și rămâneam impresionat de leadership-ul lui Tite. Felul cum le vorbește acest om jucătorilor te inspiră. Îți dă impresia de adevărat lider, un tată din al cărui cuvânt nu ai cum să ieși. Și nu pentru că ți-ar fi teamă de el, ci pentru că îl iubești și îl respecți prea mult. Nu aveam cum să nu mă îndrăgostesc de acest personaj ce părea desprins dintr-o carte de istorie a marilor lideri.
La fel cum și Luciano Spalletti sau Jose Mourinho au mai făcut, și Tite și-a luat liber de la fotbal pe o perioadă mai lungă pentru a studia. Pentru a studia un fotbal modern din ce în ce mai complex. Selecao a devenit mai bună cu fiecare an și a ajuns la acest turneu să fie considerată de mulți favorita incontestabilă. Valoarea lotului și rezultatele fără cusur din preliminarii păreau să anunțe o prestație mai mult decât convingătoare la acest turneu. Însă rezultatul este exact același de acum 4 ani. Eliminare în sferturi în fața primului adversar din fazele eliminatorii care îi putea pune cu adevărat probleme. Cum s-a ajuns aici?
O repriză de adormit copiii
Prima repriză din optimi cu Coreea de Sud ne-a adus un spectacol cum de foarte mult timp nu am mai văzut. Cine ar fi crezut că va fi singura repriză de la acest Mondial în care Brazilia va arăta așa cum ne-am așteptat cu toții să arate? Astăzi a părut că avem altă echipă pe teren față de meciul cu coreenii. Agresivitatea ofensivă a brazilienilor era absolut nulă. Plimbau mingea pe teren de parcă era o băbuță plictisită în casă și o scoteai la plimbare cu plăcerea și amabilitatea unui tânăr naiv și cu prea mult timp liber, dar ușurel și încet să nu se strice.
Identitatea de joc a Braziliei este una bazată pe spectacol. Deși filozofia după care Tite a condus naționala auriverde a fost una bazată pe valori precum curajul, ce a impresionat cel mai mult în mandatul său a fost defensiva. Uneori părea că urmărim o Italie a anilor 2000, extrem de sigură în apărare și relativ zgârcită în atac, dar victorioasă. Meciul din optimi a rupt această tendință și Brazilia a încântat. Ne-a hipnotizat pur și simplu. La fel cum probabil i-a hipnotizat și pe coreeni. Pele era în spital, iar meciul i-a fost dedicat. Jucătorii au avut o motivație, se pare, uriașă. Dar chiar e nevoie ca Pele să fie în spital ca să joci așa?
Paralela cu Argentina – Australia
Scenariul primei reprize fără istoric a semănat până la un anumit punct foarte mult cu prima repriză a Argentinei în fața Australiei. Acolo Leo Messi a fost însă motivat puternic de Aziz Behich, care l-a întărâtat ca pe un taur. Fără să își dea seama cât de puternic este acel taur. Altfel nu știu cât de bine ar fi arătat nici Argentina în partida cu mult mai inferiorul adversar. Ei o pățiseră deja în grupe cu Arabia Saudită. Dar de ce există această lipsă de motivație? Vorbim de două echipe sud-americane cu o identitate de grup puternică. Au fost plictisiți de numele adversarilor? Argentina spune că joacă doar meciuri mari. Pentru brazilieni Croația nu a părut nici ea prea mare. Europenii au arătat ca o echipă mică în fața cvintuplei campioane mondiale.
Dar au tratat cu adevărat brazilienii acest meci cu superficialitate? Dacă privim cifrele, cel puțin în repriza a doua, Selecao și-a creat multe situații de gol. Raportul șuturilor pe poartă în primele 90 de minute a fost de 8-0. Unele ocazii au fost chiar foarte clare, dar portarul croaților a părut că nu poate fi învins. Așadar cifrele arată o Brazilie activă, ofensivă. Însă realitatea din teren este greu de ghicit dacă ne uităm doar la cifre. Deși nu au lipsit nici dovezile de virtuozitate, fentele la preluare, pasele din prima, iar Brazilia a atacat într-adevăr mult, atacul era anemic. Șuturile erau de multe ori pase la portar. Nu vedeam ruperi de ritm, nimic special și clar. Dacă nu mi s-ar părea ridicol și prea trist să fie adevărat, aș bănui chiar un blat. Mai ales dacă ne uităm ce s-a întâmplat după golul lui Neymar. Și nici nu e de mirare că aș putea să bănuiesc asta, când mă uit la reluări de acum 52 de ani cu goluri ca cel al lui Carlos Alberto din pasa lui Pele, în finala cu Italia. Ce șut! Ce vână! Ce agresivitate ofensivă! Și azi? Te elimină babalâcii Croației.
Neymar, „regele”
După primul meci, împotriva Serbiei, spuneam că Brazilia va avea nevoie de Neymar pentru a câștiga trofeul. S-a dovedit a fi adevărat. Progresul personajului său este enorm și a ajuns cu adevărat să inspire. Cred că a existat aici și influența majoră a omului de la cârma echipei, care numai ce a demisionat din fruntea reprezentativei țării cafelei. Din această postură inspirațională a ajuns și la momentul din finalul primeri reprize de prelungiri să marcheze golul ce părea să decidă sfertul de finală. Și ce gol! Neymar a arătat ca unul din marii Braziliei și îmi pare rău cumva pentru ce s-a întâmplat. Ce s-a întâmplat însă după acest moment, este ceva ce nu îi poate fi iertat nici lui Neymar, nici lui Tite, nici Braziliei.
Păcatul capital
„Corai” spunea Tite în vestiarul Braziliei acum câțiva ani, în unul din momentele de o inspirație maximă pentru vestiarul vedetelor sud-americane. Într-un articol referitor la naționala noastră de acum doi ani citam o porțiune din discursul lui Tite care m-a impresionat într-un mod deosebit.
„Dintre toate atributele necesare unui jucător de fotbal pentru a intra pe teren, pentru a juca, pentru a face performanță, pentru a fi puternic mental, fie că echipa câștigă sau pierde sau se află la egalitate, există o rechizită de bază: curajul. Curajul de a face greșeli și a continua, indiferent de ce se întâmplă. Curajul de a face totul corect și a continua. Curajul de a ajunge în minutul 97 și de a juca cel mai bun fotbal al tău. Puteți pierde, dar vă rog să nu fiți niciodată niște pierzători!”
Dacă citim aceste rânduri consider că este clar cu ce a greșit echipa lui Neymar după ce a marcat. Atunci când ai o lovitură liberă de la 30 de metri de poarta adversă, iar tu nu aduci decât un jucător în careul advers.. atunci când ești executantul acestei lovituri libere și nu trimiți mingea nici la bătaie în careu și nici nu dai la poartă, ci alegi o pasă în lateral pentru un coleg care să meargă cu cea în colțul terenului, cu vreo 10 minute înainte de final! Când ești apărător dreapta de meserie și în poziția ta naturală nu ieși la întâmpinarea unui adversar foarte clar periculos (care a bătut de unul singur atât pe Tottenham, cât și pe Chelsea în cupele europene – este vorba de Mislav Orsic) și îl lași să centreze în voie mingea la tine în careu.. Atunci când ești Brazilia și ai dominat tot meciul iar în final refuzi să ataci de teama descoperirii în apărare..
Atunci reușești să încalci toate codurile de conduită ale grupului care au fost setate de liderul vestiarului tău. Și nici acest lider nu a mai reușit să comunice aceste principii centrale în acele momente de panică.. Valorile care te-au inspirat și care te-au adus unde ești, te-au făcut favorita clară a Cupei Mondiale, le abandonezi, căzând pradă temii, lașității. Brazilia și-a abandonat valorile, și-a abandonat identitatea de grup, identitatea de orice fel. Acesta este păcatul capital. Iar pedeapsa este pe măsură.
Toate articolele despre Cupa Mondială de pe Tackle.ro se găsesc aici.
Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit, alătură-te comunității de fani Premier League din România pe Facebook, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp, și urmărește-ne pe Facebook, Instagram, YouTube și Discord.
Fizician român pierdut în Pădurea Neagră, caută izvorul Dunării să îl aducă înapoi în țară. Este, în ciuda locației actuale, un simpatizant al lumii latine. Pasionat de fotbal și de Roma antică, scrie despre fotbal din plăcere.
