Despre noi – eu și Arsenal: Besiktaș – Arsenal. Am trecut de ei fluierând

Despre noi – eu și Arsenal

Prima carte scrisă de un fanclub din România urmează să fie lansată de comunitatea suporterilor Arsenal toamna aceasta, cu ocazia aniversării a zece ani de la înființare. Articolul de azi este primul dintr-o serie care va apărea, în exclusivitate, pe Tackle.ro și în care vom oferi pasaje din cartea scrisă de fanii lui Arsenal. Dacă încă nu ești convins să comanzi cartea, fii cu ochii pe articolele care o să apară aici. O să-ți placă!

Besiktaș – Arsenal. Am trecut de ei fluierând 

Cuvinte înainte. “When you start supporting a football club, you don’t support it because of the trophies, or a player, or history, you support it because you found yourself somewhere there; found a place where you belong.” Cuvinte potrivite. Semnează: Dennis Bergkamp.

Arsenal mai avea o vamă de trecut până în grupele Champions League, imediat după ce noi o treceam pe cea dintre Bulgaria și Turcia. Ajungeam la fix cât să prindem zorii zilei în Istanbul, după aproape 15 ore de mers cu mașina. Și asta e nimic pe lângă ce am face ca să fim în tribună atunci când Arsenal e pe teren. Și asta e nimic pe lângă ce ne aștepta.

Eram 7 oameni, veniți cu un minivan din București, cu entuziasm că mergeam în grup organizat pentru prima oară la un meci de Champions League jucat de Arsenal și cu banner-ul făcut special pentru Dennis Bergkamp în bagaje. Banner care ajunge să fie semnat de el, datorită ajutorului oferit de George Ogăraru. George, ARSC îți mulțumește! “ A apărut poza cu banner-ul în niște publicații”, poți auzi 9 din 10 membri ai fanclubului la câteva minute după ce se deschide subiectul ăsta.

Roxana, Victor, Teo, Alex, Luki, Ciprian și Teddy. Asta ne era trupa, iar pe Teddy nu îl cunoștea niciunul dintre noi până când nu ne-am întâlnit în fața la Mall Unirea, gata de plecare. S-a înscris pe Facebook pe lista de oameni care vor să facă deplasarea și chiar a venit. Dacă ni s-a părut ciudat? Evident că nu, mai ales că nici nu am ieșit din București și părea că ne știm de-o viață. Ăsta e efectul Arsenal. Cum era? A place where you belong, da.

Și pentru că și suporterii au nevoie de încălzire înainte de meci, ne-am dus în Istanbul cu 2 zile înainte, ca să avem timp destul de rătăcit pe străzile orașului, printre arome, gusturi, chipuri și obiceiuri orientale. Și când zic gusturi, știți cu toții la ce mă refer, că nu ajunge nimeni în Istanbul, chit că e finala finalelor de Champions League, fără să mănânce o shaorma corespunzătoare înainte să se îngrămădească spre turnicheții stadionului. O tradiție străveche, am putea spune, încă mestecând cu poftă, privind spre valurile Bosforului la apus. Atmosferă de poezie. Cu de toate.

Dar am lăsat poezia și orașul în spate și am plecat către stadionul echipei naționale a Turciei. Arena lui Besiktas era în reconstrucție, așa că urma să vedem spectacolul suporterilor turci, știuți de toată lumea drept fanatici, pe Atatürk. De-am fi știut ce acustică are stadionul ăla, lăsam shaorma deoparte și ne pregăteam sufletește cu niște raki.

Ne apropiam de stadion și auzeam crâmpeie de cântece. Și cu cât ne apropiam mai mult, cu atât auzeam mai tare. Și mai tare. Am zis cântece? Pardon, voiam să zic vacarm. Turci fanatici? Nici nu știi cum să le mai zici, mai ales odată ce te găsești în mijlocul lor, tu fiind singurul îmbrăcat în tricoul lui Arsenal.

Mașina era deja parcată, nu puteam da în marșarier. Nici nu îndrăzneam, de fapt. Limba turcă nu o știa niciunul dintre noi 7, dar toți puteam înțelege ce ni se strigă. Sau poate asta e superputerea celor care nimeresc în zona fanilor echipei adverse. Faptul că am ajuns să povestesc ce ni s-a întâmplat se datorează câtorva jandarmi, care ne-au observat fețele disperate și ne-au dus la locul potrivit. Răsuflam liniștiți, imediat ce aflasem că privirea suporterilor turci, dacă ar fi fost un obiect, nu ar fi fost permisă pe stadion, ca toate celelalte obiecte contondente cu care poți arunca în teren.

Stadionul era plin, iar absolut fiecare om era îmbrăcat în negru și cânta din toți plămânii, iar când nu cânta, fluiera. Mai ales când suporterii Arsenal prindeau câte un moment de pauză și începeau să fredoneze niște cântece pentru băieții lui Wenger. Câteva versuri mai târziu, eram pedepsiți grav pentru îndrăzneala comisă. Fredonatul nostru părea cântec de leagăn sau șoapte la urechea lui Per Mertesacker, pe lângă tumultul cu care se năpusteau vocile turcilor spre noi. Fluieratul era dureros, nici bara lui Besiktas din primele secunde ale meciului nu a fost atât de dureroasă. Suporterii lui Besiktaș îți lovesc cu fluieratul lor timpanul până crezi că un gol în poarta lor ar dezlănțui iadul. Mai bine nu, mai bine 0-0. “Mai bine iau roșu”, își zicea Ramsey, ca să scape de zgomotul asurzitor. Din minutul 80 am rămas în 10. Doar 10 în fața vacarmului. Ox a ratat în minutul 88 o ocazie imensă, care ar fi fost răzbunarea perfectă pentru 88 de minute de vuiet. Dar am plecat doar cu un egal de acolo. Fotbaliștii mai devreme, noi după o oră jumate în care jandarmii ne-au ținut în stadion.

Nu am comentat, nu ne doream să le întâlnim din nou privirile turcilor, atât de tăioase și atât de aproape. Și-am așteptat. Iar lucrurile bune nu se întâmplă celor care așteaptă, așa cum se zice de obicei: în mijlocul parcării din zona suporterilor gazdă era doar mașina noastră. Nu mai avea geamurile intacte pe o parte. Nu mai avea nici portofelele și pașapoartele noastre. Așa că nici noi nu am mai avut încă o zi de vacanță, așa cum ne propusesem. Sau am avut, dacă ambasada României în Turcia poate fi considerată obiectiv turistic.

Ne-am întors acasă cu povești de spus cunoscuților și de scris într-o carte, 6 ani mai târziu. Și ne-am mai întors cu niște suvenire: mândrie că am fost alături de echipă într-un moment greu, bucurie că ne puteam auzi în sfârșit propriile gânduri și bonus:  un carton pus în locul geamului de la minivan. Ce am făcut în retur? 1-0, cu primul gol înscris de Alexis Sanchez pentru tunari. N-a fost meci ușor, dar e dreptul nostru să povestim cum vrem evenimentele. Așa că o să închei frumos: am trecut de ei fluierând.

Dacă dorești să pui mâna pe unul din exemplarele acestui volum inedit poți sprijini inițiativa tunarilor români, prin intermediul unei precomenzi care se poate plasa până pe 30 septembrie aici.

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România. Newsletter-ul nostru vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp.

Show CommentsClose Comments

Leave a comment