Hai că ușor, ușor revenim la sfârșitul de săptămână care ne place, adică ăla cu fotbal din Premier League. Chiar dacă Anglia încă își plânge Regina, cel mai probabil din rațiuni de organizare și economice în același timp, conducerea EPL a decis ca în weekend-ul 16-18 Septembrie să se joace fotbal. Nu e greu de înțeles de ce, când vezi calendarul fotbalului englez; nu prea sunt locuri libere pentru eventuale reprogramări. Așadar, e liber la fotbal!
Dar, stai! Din 10 partide se joacă 7. Trei, adică cele pe care le-ai fi dat cu seen atunci când colegii de la Tackle ar fi postat lista meciurilor care se văd la tv, trei ziceam, nu se joacă. EPL ne-a anunțat că sunt acele partide cu grad ridicat de risc. Adică, cele în care rivalitatea de pe teren, dar mai ales din tribună, e atât de mare că e nevoie de multe resurse pentru a asigura securitatea acelor meciuri. Iar Anglia la momentul în care se găsește, nu și-le permite.
Iei țintarul și te uiți. “Care sunt bre, partidele? Păi Liverpool – Chelsea. Înțeleg! Man United – Leeds. Aha, și pe ăsta îl înțeleg. Brighton – Crystal Palace. Ăsta de când e meci cu risc ridicat?” Stai că-ți zic acum.
Era pe undeva în 1976 când la conducerea tehnică a celor două echipe sunt numiți doi foști echipieri ai lui Tottenham Hotspur, i-am numit aici pe Terry Vanebles la Palace și Alan Mullery la Brighton. Băieții ăștia, doi buni prieteni, până când a venit vremea ca unul dintre ei să devină căpitan la Spurs. A avut câștig de cauză Mullery, iar Venables a devenit vice. Evident că s-a născut o rivalitate (prietenoasă așa cum a numit-o Mullery) care, iată a continuat după ce băieții au devenit antrenori.
În ce a constat rivalitatea în sezonul 1976-1977? Amândouă echipele jucau în Third Division, iar băieților ăștia li s-a trasat la amândoi că obiectivul echipelor este promovarea. Că așa a fost să fie, au demonstrat-o rezutatele, ambele promovând la finalul sezonului. Rivaliatatea s-a născut în urma celor 5 meciuri din sezon. Cinci (ca la bancă), da am scris bine! Două în campionat și trei în cupă. “Băi Silvică, cum trei!” o să ziceți. Pâi da, bre! Și aici scriu pentru mai tinerii noștri cititori, pe vremea aia și mai încolo, meciurile din FA Cup, în caz de egalitate, după 90 de minute, se rejucau. Așa a fost și cazul aici de echipele astea două, s-au revăzut de trei ori în Cupă. Așadar, cinci în total.
Să le luăm pe rând. Primul meci în campionat, egal. La Brighton acasă 1-1 fără multe comentarii, doar că băieții din Sudul Angliei au aruncat ceva fumigene pe teren, meciul a fost oprit și doar apaiția lui Mullery în fața gradenelor a făcut ca meciul să se termine.
Meciul doi: primul din Cupă, după ce Brighton a condus cu 2-0, Palace revine și duce meciul la rejucare. “Au venit pentru un egal, asta e tot ce au putut, o să le arătam în rejucare ce putem” a comenata același Mullery după meci.
Meciul trei, acasă la Palace cu Brighton mai bună, dar cu același efect pe tabloul FA Cup; rejucare!
Vine meciul patru, ultimul din cele din Cupă. Teren neutru, pe Stamford Bridge. Dar credeți că meciul ăsta a fost ușor de programat? Nu! A fost amânat de două ori din cauza vremii și în final jucat pe arena lui Chelsea pe 6 decembrie. Min 18, gol Palace și Brighton începe cursa de recuperare. Pare că ajunge la țintă atunci când în minutul 78 arbitrul avea să dicteze penalty pentru alb-albaștri. Se poziționează mingea la 11 m de linia porții lui Palace, șut gol! Dar, stai! Golul nu este validat, arbitrul justifică anularea prin faptul că jucătorii lui Brighton au pătruns în 16 m până ca lovitura să fie executată. Lovitura de la 11 m se reia, șut și…apără portarul! Ăsta a fost momentul care a declanșat nebunia! Toată lumea avea ceva de reproșat, fotbal nu prea s-a mai jucat și Palace merge mai departe după un 1-0 controversat.
În drum spre cabine, Mullery e lovit cu o ceașcă de cafea venită de undeva din înaltul tribunei. Antrenorul răbufnește la adresa fanilor lui Palace și aruncă cu ce-i vine la îndemână. Cu un pumn de mărunțiș pe care omul îl avea în buzunar. Istoria consemnează că ăsta e meciul care a născut rivalitatea!
Meciul 5 fără istoric, Palace câștigă cu 3-1 în ceea ce avea să fie notat în textele ziariștilor sportivi din Anglia ca fiind meciul în care Venables și-a arătat calitățile de antrenor și de un posibil selecționer. Lucru care de altfel s-a întâmplat.
Fast forward, ediția 2012-2013 le găsește pe ambele echipe în Championship și cum istoria rivalităților se scrie prin fapte, destinul face ca una din cele două semifinale pentru accesul în Premier League să se joace între Palace și Brighton. Primul meci fără istoric, un 0-0 care dădea amândurora posibilitatea în meciul retur de pe Amex Arena. Și când zic toate posibilitățile mă refer la faptul că vestiarul oaspeților a fost tapetat la propriu cu fecale ce făceau accesul la cabine imposibil. Într-un final, meciul s-a desfășurat cu ieșirea la rampă a unui jucător pe nume Zaha. Dublă Zaha și drumul spre finala câștigată ulterior cu Watford a fost securizat de Vulturi.
De amintit că supranumele celor doua echipe, Vulturi și Pescăruși au fost alese tot pe bază de rivalitate. După ce Londonezii au decis să poarte supranumele de Vulturi, în oglindă alb –albaștri au decis să-și modifice numele din Delfini în Pescăruși.
Așadar, o rivalitate care nu are de-a face cu vecinătatea sau cu numărul de trofee din vitrină; o rivalitate născută undeva în obscuritatea ligilor inferioare englezești și continuată până pe scena mult mai luminată a Premier League.
Acum că știm de ce nu se joacă partida asta, nu ne mai rămâne decât să ne bucurăm de etapă așa cum e, ciuntită!
Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit, alătură-te comunității de fani Premier League din România pe Facebook, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp, și urmărește-ne pe Facebook, Instagram, YouTube și Discord.
M-am trezit în lumina ochilor lumii, ies pe o uşa ca să deschid o alta, trăiesc clipa ca să uit trecutul, prefer viitorul ca pe o scuză, încep să număr cuvinte lăsate în paginile scrisorilor mele, iubesc pe cel de lângă mine la fel de mult cum mă iubeşte el, trec şi las de la mine pentru că “aşa e bine”, văd secunde de viaţă pe care doar eu le simt, uit să ridic ochii din albul hârtiei pentru că aici mă simt liber, las creionul să urce în sus şi în jos, aici sunt şi pro sunt şi contra, aici nu sunt român, nu sunt european, sunt om cu bune dar şi cu rele, sunt eu cu mine cu Universul meu. Aici eşti tu, aici e mama, aici e tot ce simt, ce îmi place, aici nu mă deranjează nimeni, aici e totul verde, aici îţi simt buzele roşi şi obrajii calzi, aici plâng fără să mă justific, aici nu mă analizează nimeni, sunt eu şi doar atât; nu dau explicaţii, nu încerc să fiu mai bun, şi nici alţii nu sunt mai buni cu mine, nimeni nu se pretinde a fi prietenul meu, sunt eu într-o lume aproape perfectă. Aici e casa, aici e masa, e plânsul, e râsul, e fericirea mea, aici e mingea, e golul ce m-a făcut să plâng de fericire, aici nu-s prins în offside, aici nu e loc de minciună şi promisiuni, aici e prima noastră ieşire, aici e DA-ul nostru, aici e gânguritul şi suspinul Iubirii noastre. Mă las purtat de gânduri şi văd simţirile mele, e lumea mea, e lumea noastră, sunt tone de vise servite în miez de zi, sunt emoţii întinse pe felia fericirii. Mulţumesc scrisului şi gândului că există un colţ unde sunt eu, aşa cum vreau eu sa fiu!
