Pe vremea când eroii fotbalului nostru erau oameni cu nevoi și vieți care nu difereau prea mult de ale unui om de rând. Pe vremea când televizoarele din casele noastre începeau să aibă și culoare. Pe vremea când jurnalele de sport de la televiziunile noastre încă mai erau jurnale de sport. Atunci, pe vremea aia, am avut bucuria să descopăr un personaj din lumea fotbalului care, prin zâmbetul și bucuria de după marcarea unui gol, te făcea să-l adopți drept atacantul tău, chiar dacă echipa la care activa nu era în lista scurtă a echipelor tale favorite. Și nu doar că te impresiona prin bucuria golului, te impresiona prin frecvența cu care reușea să o „bage în ațe”.

Un marcator născut să te facă fericit, ai zice. Zâmbetul afișat te făcea să crezi, chiar și pentru un moment, că viața ta, a lui, a noastră, merită trăită și că dincolo de fotbal nu e nimic.

Întunericul

Așa părea, dar nu era deloc cum îmi imaginam atunci când îl vedeam pe Ian Wright marcând. Ian nu a fost mereu fericit. Nici pe departe. Viața lui, mai bine zis copilăria lui, a fost o călătorie într-o lume plină de întuneric, un tunel ce părea interminabil, cu luminița de la capătul tunelului la fel de departe ca astrul ce produce scânteia dătătoare de lumină.

Născut din părinți emigranți, veniți la Londra pentru o viață mai bună tocmai din Jamaica, el a rămas la o vârstă fragedă fără tată, care l-a părăsit. Iar când spun fragedă, vreau să zic 18 luni. Nu mult a trecut până când în scenă și-a făcut apariția tatăl vitreg, cel care a făcut ca Ian să aibă o copilărie nefericită.

Felul extrovertit al viitorului atacant a atras antipatia celui care se presupunea că trebuie să-i fie ghid în viață. De o cruzime la limita nebuniei, tatăl vitreg a avea o obsesie în ceea ce-l privea pe micul Ian – și anume de a-i interzice să urmărească show-ul lui preferat la TV. Ați ghicit, numele show-ului este Match of the Day!

„Era emisiunea pentru care trăiam. Știind acest lucru, mă punea să mă întorc cu fața la perete în timp ce emisiunea rula pe televizor. Auzeam tot, dar nu aveam voie să privesc. Era oribil. Adormeam plângând de fiecare dată când îmi făcea asta,” a spus Wright ulterior.

Ajuns la școală, a avut bucuria să-l cunoască pe cel pe care avea să-l numească mereu „adevăratul tată”, profesorul Sydney Pidgen. Omul care l-a învățat să scrie și să citească și personajul care i-a arătat grija părintească în adevăratul sens al cuvântului. „A fost primul om care a demonstrat că știe să aibă grijă de mine. Este și va fi mereu lângă mine!”

În aceeași perioadă, adică pe la 14 ani, Wright a decis că fotbalul e calea, dar nu-i ieșea așa cum a sperat. Problemele și întunericul vieții au făcut ca viitorul să pară ceva la care mai bine nu te gândești decât să speri.

Nu a durat mult până să apară și problemele cu legea. Wright a fost prins cu mașina fără acte și asigurare și trimis după gratii pentru două săptămâni. „Sunetul ușilor din închisoare și viața de acolo m-au făcut să realizez că nu asta e viața pe care vreau să o trăiesc,” a spus acesta.

Lumina

După acel episod, Wright a revenit în fotbal și a început ascensiunea în ceea ce urma să fie drumul spre succes. Și-a început cariera semi-profesionistă unde se dă ora exactă în lume, la clubul Greenwhich Borough, unde a fost remarcat de cei de la Crystal Palace. Apoi a fost înregistrat de londonezi și în peste 200 de apariții pentru Vulturi a reușit să marcheze undeva la 90 de goluri. Apoi a fost transferat la Arsenal pentru 2.5 milioane de lire, iar restul e istorie.

Ăsta e și motivul pentru care astăzi vorbim despre Ian Wright. Istoria. La 13 Septembrie 1997, acum 25 de ani, Ian era pregătit să scrie o pagină nouă în cartea de aur a „Tunarilor”. O pagină ce stătea neatinsă din 1946, atunci când Cliff Bastin se retrăgea de la Arsenal după ce reușise performanța de a înscrie 178 de goluri. Cu 177 de goluri în sacoșa sa, Ian și Arsenal se pregăteau să întâlnească pe Bolton Wanderers.

După 20 de minute a marcat, iar sub tricoul de joc se regăsea mesajul pregătit să aniverseze performanța, doar că, de fapt, nu erau 179 de goluri marcate, ci „doar” 178. Recordul fusese egalat, dar nu depășit. Doar 5 minute i-au trebuit lui Ian să-și îndeplinească, apoi, visul. Golul 179 a fost înregistrat în dreptul numelui său. N-a plecat de pe stadion fără să marcheze și golul 180. Aniversare cu stil: hat-trick!

Ian Wright nu a fost genul de fotbalist glamourous pe care social media îl promovează astăzi. Ian a avut neșansa să cunoască întunericul, dar a știut să-l înfrunte și să-l învingă cu cel mai la îndemână accesoriu pe care viața ni l-a dat: zâmbetul! Ce l-a făcut și mai mare a fost faptul că a știut să ne trimită și nouă, fanii fotbalului, bucuria de a trăi prin golurile pe care le-a marcat. Si n-au fost puține. Thank you, Ian!

Enjoy the 7th day, prieteni!

M-am trezit în lumina ochilor lumii, ies pe o uşa ca să deschid o alta, trăiesc clipa ca să uit trecutul, prefer viitorul ca pe o scuză, încep să număr cuvinte lăsate în paginile scrisorilor mele, iubesc pe cel de lângă mine la fel de mult cum mă iubeşte el, trec şi las de la mine pentru că “aşa e bine”, văd secunde de viaţă pe care doar eu le simt, uit să ridic ochii din albul hârtiei pentru că aici mă simt liber, las creionul să urce în sus şi în jos, aici sunt şi pro sunt şi contra, aici nu sunt român, nu sunt european, sunt om cu bune dar şi cu rele, sunt eu cu mine cu Universul meu. Aici eşti tu, aici e mama, aici e tot ce simt, ce îmi place, aici nu mă deranjează nimeni, aici e totul verde, aici îţi simt buzele roşi şi obrajii calzi, aici plâng fără să mă justific, aici nu mă analizează nimeni, sunt eu şi doar atât; nu dau explicaţii, nu încerc să fiu mai bun, şi nici alţii nu sunt mai buni cu mine, nimeni nu se pretinde a fi prietenul meu, sunt eu într-o lume aproape perfectă. Aici e casa, aici e masa, e plânsul, e râsul, e fericirea mea, aici e mingea, e golul ce m-a făcut să plâng de fericire, aici nu-s prins în offside, aici nu e loc de minciună şi promisiuni, aici e prima noastră ieşire, aici e DA-ul nostru, aici e gânguritul şi suspinul Iubirii noastre. Mă las purtat de gânduri şi văd simţirile mele, e lumea mea, e lumea noastră, sunt tone de vise servite în miez de zi, sunt emoţii întinse pe felia fericirii. Mulţumesc scrisului şi gândului că există un colţ unde sunt eu, aşa cum vreau eu sa fiu!

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată.