Ne influențează jocurile FIFA și Football Manager percepția asupra fotbalului?

”De la ce te-ai luat, frate?”

Când am scris tratatul despre ipocrizia din fotbal, dădusem de un thread pe Twitter în care se discuta despre cum jocurile FIFA și Football Manager ne schimbă așteptările pe care le avem de la fotbaliști. Pe moment, mi s-a părut exagerat, dar gândul ăsta m-a măcinat ceva vreme, iar în ultimele luni și mai ales după începerea noului sezon, am văzut opinii din ce în ce mai polarizate despre jucători și atât de multe erori de raționament în cazul unor situații delicate. Cât de mult au contribuit la asta jocurile?

Da, Football Manager ia în calcul mii de scenarii, ține cont de chestii precum potential ability, există atribute ascunse în baza de date, există un injury proneness, există parametrul ”enjoys big matches”, iar toate astea dau un factor de impredictibilitate. Dar până la urmă, un om e un om, cu familii, sentimente și doruri, iar o linie de cod scrisă în Python rămâne o linie cod. Totuși, atunci când ne uităm la meciuri, parcă uităm asta. Facem analogii cu ce am reușit la FIFA sau Football Manager și ne mirăm cât de simplu pare totul de pe canapea și cât de incompetenți sunt ăia de pe teren sau ăia care conduc cluburile preferate.

Înainte să îmi umpleți frigiderul, să încerc să expun câteva chestii des discutate între fani și să spun de ce ”m-am luat nasol, frate”, cum le-aș spune băieților mei la un rom.

Transferurile: fotbalistul om vs fotbalistul ”iRobot”

”Ce-i așa greu, frate?” Vine un sezon nou, intră banii, faci 2-3 transferuri, pui tactica aia care știi tu că a mers mereu, apeși Continue și gata. Aștepți un pic și totul vine de la sine, nu? Ăștia de ce nu fac la fel în Premier League?

Din fața televizorului, între două beri, e atât de limpede că fundașul central al echipei tale trebuie înlocuit. Cât aștepți să fie gata cafeaua, ai trasat în minte modul în care trebuie condus clubul tău de fotbal. Totul e atât de simplu. Între două scroll-uri pe Facebook și o aruncătura de ochi pe Flashscore, nu înțelegi de ce incompetenții ăia de conducători de club nu sunt în stare să transfere cei mai buni jucători de pe piață. Doar tu ai făcut-o de atâtea ori din două taste și trei clickuri.

La Football Manager sau FIFA, apeși ”Continue” de câteva ori, oferi o sumă de bani, negociezi un contract și gata, jucătorul e al tău. În viața reală, când nu ești doar o intrare într-o bază de date, controlată de câteva linii de cod e ceva mai greu. Când ai familii, sentimente sau doruri, lucrurile stau altfel.

Mereu mă amuz când aud pe cineva care se întreabă mirat de ce ar vrea un jucător să se transfere de la cluburile din Manchester sau Liverpool la Barcelona sau Madrid. Ca jucător, e de ajuns să prinzi câteva dimineți ploioase prin Moss Side și apoi să te gândești la zilele de vacanță cu plimbări pe Passeig de Gràcia ca să ai răspunsul la unde ai vrea să fii.

Mai mult, în ziua de azi, când un jucător ia în calcul un transfer, sunt o mulțime de lucruri care sunt analizate, iar foarte puține țin de ceea ce se întâmplă pe teren. După sute de conversații cu jucători și impresari, David Ornstein spunea că după salariu, atunci când își aleg destinația, fotbaliștii sunt mai mult interesați de calitatea vieții și mai puțin de echipa în sine. „O să-mi placă orașul în care mă mut?”, „Oare cum e vremea acolo?”, „Găsesc o școală cum vreau eu pentru copiii mei?”, „Oare cum se adaptează acolo nevastă-mea? Dacă n-o să-și facă prietene?”.

Desigur, la conferința oficială se pune eterna placă ”Am fost atras de proiect!”, dar când se face un transfer, acel jucător își transferă toată viață dintr-un oraș în altul: casa, familia, prietenii, bunurile. Oricine dintre noi care a schimbat vreodată orașul în care locuiește știe cât de dificilă e o asemenea decizie. Darămite să ajungi și într-o altă țară și într-o cu totul altă cultură. Acum închipuie-ți că te muți într-un oraș nou, că nici n-ai aterizat bine, poate încă mai ai jet-lag și că la câteva zile trebuie să impresionezi un stadion plin cu 40 000 de oameni și alte milioane de fani. Parcă e un pic mai greu ca la Football Manager, nu?

Cum jocurile au ”dezumanizat” fotbaliștii

Pe vremuri, jucătorii erau evaluați după ochiul liber și eventual după numărul de goluri marcate. Treptat, au început să se numere assisturile, kilometrii alergați, acuratețea paselor și tot felul de nebunii.

Din perspectiva noastră, a celor care stăm în fotoliu și privim meciurile, totul pare atât de comod. Pornești streamul sâmbătă, îți vezi favoriții, dai pe gât o bere și aștepți show-ul. Din fața televizorului, avem senzația că fotbaliștii sunt creaturi a căror existență se rezumă doar la cele 90 minute când apar pe teren și, la fel ca atunci când avem joystick-ul sau mouse-ul în mână, așteptăm să evolueze brici. Jucatorii sunt sub lupă, dar câți se gândesc că poate vremea nasoală de afară le influențează starea, poate înainte să ajungă la stadion s-au ceartat cu nevasta, poate copilul le-a plâns toată noaptea. Când Josep Ilicic era în depresie și și-a luat 2 luni liber de la Atalanta ca să-și vadă de ale lui, lumea făcea mișto de problemele sale. Când Jesse Lingard s-a deschis despre problemele sale și vorbea despre cum starea psihică i-a afectat jocul, fanii au râs, pentru că „…he’s only Jesse Lingard”. La PC sau consolă e mai simplu.

Pe consolă sau pe PC, FIFA și Football Manager încearcă să ofere atribute jucătorilor. Un fotbalist cu un overall de 88 e mai bun decât unul cu 79. Unul cu 18 la Passing e un pasator mai bun decât altul cu 13. Deși cifrele astea au o bază solidă, se ignoră cel mai important aspect al jucătorului de fotbal: latura umană.

De fiecare dată când un jucător primește mingea, are câteva milisecunde pentru a se decide ce va face. E o decizie care nu e luată doar de calitatea lui de pasator, dar și de alte lucruri precum: cearta avută cu familia în dimineața meciului, știrile văzute la TV despre casele jefuite din cartier ș.a.m.d.

Fifa și FM ne-au făcut să uităm că jucătorii de fotbal sunt în primul rând oameni, cu trăiri, frici, speranțe, nesiguranțe, vise, precum noi toți. Când sunt pe teren, oricât de buni ar fi, fiecare experiență recentă din viața de zi cu zi le afectează performanța. Cum și cât de mult? Asta depinde de la un jucător la altul. Olivier Giroud și mulți alții spuneau că evoluează mai bine atunci când sunt fericiți. Patrick Vieira și mulți alții spuneau că se folosesc de adversitatea și problemele din viața personală pentru a evolua mai motivați. În FIFA și FM, complexitatea umană a fost redusă la o serie de numere într-o bază de date, iar din fața televizorului, fanii abuzează jucătorii când nu pot performa pe măsura skill-urilor din joc.

Concluzii

Cu articolul ăsta, nu încerc să spun că jocurile astea sunt nașpa. Dimpotrivă, sunt niște jocuri care au evoluat incredibil și care te învață enorm de multe despre tactică, finanțe și despre the next big things. Dar, judecând la rece, totul se rezumă la niște algoritmi și linii de cod sau la cât de bine și rapid butonezi joystick-ul. Îți aduci cei mai buni jucători, setezi tactica potrivită, apeși ”Continue” la infinit și echipa ta câștigă. Oricât de realiste au devenit FM sau FIFA, acestea sunt doar niște jocuri.

Data viitoare când clubul cu care ții nu reușește să-l transfere mijlocașul ăla șmecher, poate nu arunci cu noroi în conducătorul clubului și poate te gândești că fetița lui n-a vrut să plece de unde e pentru simplul fapt că îi place la grădiniță. Sau poate Milano i-a sunat mai bine decât Birmingham. Data viitoare când atacantul tău ratează de două ori singur cu portarul, poate te gândești că n-a mai dormit de nopți bune pentru că are copilul bolnav. Pe astea nu le rezolvi din joystick sau cunoscând algoritmul jocului. „You can’t google the solutions to people’s feelings”, cum zicea un vers de la The Streets.

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România. Newsletter-ul nostru vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp.