Campionatul Mondial din RusiaFeatured Cupa Mondiala
Trending

Jesse Lingard sau Theo Walcott? Analizăm cine merită să prindă avionul Angliei pentru Mondial

5 fotbaliști englezi care trebuie să mearga la Mondial și alți 5 jucători care vor rămâne acasă. O analiză de Mihai Diaconescu.

Nu sunt fan al naţionalei Angliei, dar respir Premier League şi le urmăresc parcursul fotbaliștilor pe care-i văd la treabă, weekend de weekend. Şi progresul, oricând s-ar întâmpla el. Iar mass-media engleză transformă întregul show al convocărilor, în fiecare an de turneu final, într-un western: se vorbeşte mult şi cu accente diferite, se provoacă, se trag gloanţe niciodată oarbe, se aleargă după multe poveşti şi încontinuu şi, în general, se crează sau se depreciază cote.

Aici, eu nu am încercat nimic altceva, însă în mod neaoş. Adică din fotoliu, unde se nasc toţi criticii. De tenis, de artă, de film şi de fotbal englez. Vreau să vă propun fiecăruia 5 nume pe care doamnele de la Federaţia Engleză n-ar trebui să le bage în formularele de la Brittish Airways, pentru bilete. Dar şi 5 pe care ar trebui să le cumpere de pe acum, mai ieftin.

Să începem cu cine nu ar trebui să meargă în Rusia.

  1. Joe Hart. A-l aduce, acum şi astăzi, pe Joe Hart în angrenajul Naţionalei Albionului ar reprezenta nu doar o nedreptate la adresa oricărui alt portar englez din primul eşaloan si jumatate din Anglia, ci şi o sfidare a suporterilor. Hart nu a fost, de fapt, niciodată un portar mare, ci a fost un portar tânăr şi englez, într-o mare de talent străin, în Premier League. Şi atât! Să ne înţelegem, nu a fost nici pe departe un portar rău, însă simpla traiectorie a carierei ne oferă imaginea a ceea ce e Joe Hart, de fapt: un foarte bun număr 1 pentru echipele de mijlocul clasamentului, care aspiră la Europa. Asta a fost şi la Torino, şi asta ar fi fost şi la West Ham, dacă n-ar fi fost cei doi David din fruntea clubului cu cel mai defectuos management din întreaga ligă de 20 din Anglia. Până şi la West Ham e, în esenţă, opţiunea a doua, de ce ar fi Joe Hart mai sus de opţiunea a patra, pentru Rusia?!
  2. Jack Wilshere. Da, sunt un notoriu contestatar acid al copiilor englezi ai lui Wenger. Am discutat despre ei şi în articolul în care am susţinut că demiterea lui Arsene este imperativă – şi încă o mai consider aşa, chiar şi după dublă cu AC Milan. Wilshere este o incredibil de completă imagine trupească a deficienţelor lui Arsenal, din 2010 încoace: este mediocru şi trăieşte din realizările colegilor, este fragil fizic şi manageriat foarte prost din acest punct de vedere (inclusiv de el însuşi), este incapabil de a oferi consistenta şi îşi conferă o aură de mult mai mult decât poate juca – a se vedea atitudinea şi grimasele sale din timpul împrumutului deloc de neglijat ca simbolistică, la Bournemouth. În acest moment, Anglia poate alinia 3 linii de mijloc, în total 6 jucători, cu toţii peste Jack – detaliile vin mai târziu, pentru a susţine acest punct de vedere. Wilshere, în schimb, beneficiază de un capital de imagine inexplicabil de consistent, iar asta mă face să cred că, în pofida oricărei urme de logică, s-ar putea ca un scaun să fie al lui. În acest moment, însă, chiar şi Michael Carrick ar oferi mai mult, măcar prin prezenţa, în sânul unui lot ce are nevoie de înţelepciune.
  3. Danny Rose. Sărmanul Danny Rose… Nu a trecut anul de când toată suflarea europeană privea la el ca unul din cei mai dinamici şi mai puternici fundaşi stânga de pe continent. Micuţul Rose nu mai gafa şi nici nu mai gâfâia precum la începuturile sale în tricoul alb al Londrei. În angrenajul maşinăriei lui Mauricio Pochetinno, Danny Rose a dezvoltat o altă abordare a jocului, fiind mult mai concis şi mai simplu în exprimare, oferind fuleu şi energie pe ambele faze de joc. Şi-apoi, din păcate, s-a rupt. Şi, cred eu, rupt va rămâne. S-a întors, timid, în rândurile lui Spurs. Ba, mai mult, Gareth Southgate i-a oferit încă un moral boost şi l-a luat cu el pentru amicalele de mai acuş în săptămâna, cu Olanda şi Italia. Probabil că va şi juca, dar e dificil să-l vrem în Rusia, totuşi. S-ar putea să mă înşel, însă, şi Spurs să împingă atât de grandios finalul de sezon, chiar cu Danny cu tot, încât lucrurile să se schimbe. În momentul de faţă, însă, gâfâie. Şi gâfâie de rău, întrucât nu mai pare curajosul din 2017. Dacă va merge în Rusia, ar putea împlini 28 de ani într-o zi de optime, poate chiar a Angliei, pe 2 iulie.
  4. John Stones. Paradoxal, cel mai comfortabil departament, în ceea ce priveşte aria de selecţie, e al axei liniei de fund. Gareth Southgate se încăpăţânează, aparent, să joace cu o linie de fund de 3 fundaşi. Pentru un campionat plin de 4-3-3, 4-2-3-1 şi Chelsea, această tactică e puţin bizară. Nu sunt deloc convins că în lotul său de 23 va şti cineva cu adevărat bine să se încadreze în 3-4-3 sau, Doamne fereşte!, 3-5-2. Revenind la subiectul paragrafului, chiar şi dorind s-aleagă trei oameni în apărare, Southgate e binecuvântat cu atât de mult talent, încât nu mă mir că italienii au stat acasă: în Anglia, de fapt, erau tancurile de apărare. Maguire, Smalling, Tarkowski, Michael Keane, Gary Cahill şi chiar şi Phil Jones, Ben Mee sau Alfie Mawson oferă hectare întregi de recoltă bogată. Am enumerat opt oameni care, realistic vorbind, nu doar că îl pot înlocui pe Stones, dar au şi sezoane mai bune decât al său. Cifrele sale de la City nu sunt nici pe departe oferite de valoarea sa, ci de sistemul de atac continuu şi posesie prin jucători de clasă, impus si cumparat de Guardiola. Iar din momentul sosirii lui Laporte, Stones a picat pe locul 3.5, făcând schimb cu Kompany ca primă rezervă. Poate că Pep pregăteşte axa viitorului, cu Laporte şi Stones. Momentan, însă, nu ar trebui să fie cazul să se teamă că i se va accidenta jucătorul în Rusia.
  5. Theo Walcott. Când Walcott s-a în sfârşit dus acolo unde îi e locul, adică la Everton, toată presa engleză (şi chiar şi eu!) a binecuvântat mariajul ideal. Un jucător în putere, care încă n-a gustat din tortul celor 30 de ani, aspirant la loc in lotul pentru Rusia, la o echipă unde urma să fie titular şi care urma să vrea să spele, cu aplomb, jena piperată a unui început dezumflat de sezon. Nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Nici Everton n-a convins că lucrurile puteau fi altceva, dacă nu era Koeman şi prea multele sale experimente, şi nici Walcott n-a dus Everton mai sus de condiţia-i pecetluită. Practic, ambii parteneri s-au întâlnit pentru a-şi continua mediocritatea, nici unul nu l-a făcut pe celălalt mai bun. Depăşind metafora unui cuplu căsătorit însă, Walcott s-a terminat. E o pagină foarte mototolită pe care nu doar el, ci tot fotbalul englez o întoarce cu multă speranţă de mai bine. Theo Walcott nu a fost niciodată mai mult decât o versiune imbunatatita a lui Aaron Lennon. Dar va muri frumos, încântând pe Goodison Park încă 2-3 sezoane, probabil, jucând la locul 7 şi baricadând bine conturile de-acasă. Şi atât, că decolează avionul fără el…
John Stones. Foto: Eurosport.co.uk

Abonează-te la newsletter-ul nostru, cu recomandări de articole din fotbal și program de fotbal la TV pentru weekend, livrat în fiecare vineri!

Dacă ai ajuns până aici, hai să vorbim de cinci băieţi care ar trebui musai să meargă în Rusia.

  1. John Ruddy. Deşi nu e cea mai glamorous poziţie în care să te afli în lotul unei Cupe Mondiale, al treilea portar înseamnă, totuşi, membru al echipei şi înseamnă să atragi privirea asupra ta. La urma urmei, a fi al treilea portar la Mondiale e mai valoros decât să fii portar de rezervă în campionat şi ai mai multe şanse să progresezi în carieră. John Ruddy oferă, în opinia mea, toate argumentele pentru a fi acolo. Deşi întreaga dezbatere se vă învârte în jurul titularului şi rezervei, John Ruddy oferă destule motive pentru a surclasa mulţi oponenţi. Este absolut integralist în Championship, este unul din jucătorii exponenţiali de la Wolverhampton – viitoare jucătoare la masa EPL, la anul – şi oferă toată experienţa de care e nevoie pentru această poziţie. Pentru un jucător ce nu va juca deloc, într-o poziţie extrem de solid acoperită, Southgate n-ar face decât să încununeze logica. Nici Ben Foster, nici Jack Butland şi cu siguranţă nici Hart nu merită numărul 23.
  2. Jesse Lingard. Sunt fan Manchester United din 1996. Jesse Lingard este, fără doar şi poate, cel mai bizar jucător produs vreodată de United. Este cea mai ambiguă struto-camila, nefiind nici jucător de atac pur-sânge, nici aripă modernă care să intre în interior, nici un pictor de pase inspirate. Însă ceea ce produce Lingard mereu şi care trebuie valorizat e ceva ce puţini jucători au făcut-o mai bine ca el, pe la United: e un jucător excelent de context. Să vă explic: Jese Lingard posedă o imensă disponibilitate la efort, o abilitate foarte bună de execuţie în faze de finalizare şi, în ultimă instanţă, neştiind nimeni ce poziţie joacă el de fapt, a jucat atât de multe încât e extrem de polivalent. Lingard poate fi folosit şi ca aripă în sistem 3-5-2, şi ca aripă în sistem 4-2-3-1, şi ca o legătură între mijloc şi lateralele terenului şi, dacă te rogi destul de Bobby Moore, de acolo de sus, s-ar putea să dea şi gol. E un joker. Are bilet!
  3. James Tarkowski şi Michael Keane. 2 în 1, mai puţin şi decât pliculeţele de ness. Dar, da, ambii sunt fundaşii cei mai de preţ pe care îi poate oferi banca de rezervă a Angliei, acum. Sunt ambii tineri, la 25 de ani, şi amândoi vin pe filiera Burnley, o şcoală improbabilă de talente defensive impresionante, răsărite din improvizaţii. Amândoi şi-au jucat cartea sezonului ’17-’18 foarte bine. Michael Keane e una din puţinele achiziţii de real succes din vară, iar James Tarkowski a câştigat de unul singur vreun sfert din punctele lui Burnley, cu toată contribuţia sa în joc, dar şi în organizarea apărării. Dat fiind faptul că Gareth Southgate începe să joace în sisteme ce conţin 3 fundaşi pe linia de fund, ambii sunt necesari şi oferă flexibilitate.
  4. Ashley Young. Da, da! Chiar Ashley Young! Este, la ora actuală şi va rămâne până la vară, cea mai completă soluţie pentru postul de fundaş stânga. Young trăieşte un ultim puseu de onoare şi vitalitate care, coroborat cu sistemul defensiv de gherilă al lui Mourinho, l-au evidenţiat. Niciodată în offside din punct de vedere fizic, lateralul lui United plusează şi prin polivalenţă, nefiind deloc deranjat de sistemul de joc, atât timp cât e pus să îmbrăţişeze o bandă. Oricare. E un privilegiu, în fotbalul din 2018, să ai fundaşi laterali de calitate. Darămite să ai fundaşi capabili de ambele laterale. Voi fi acuzat de subiectivism, dar consider că prezenţa lui Young e imperativă atât în avion, cât şi în teren. Oferă tot ce ţi-ai dori de la un lateral şi, în contextul în care fundaşii stânga de tradiţie sunt fie cu un sezon lipsă (Rose), fie joacă la retrogradare (Bertrand, Creswell), poate că fosta aripă a lui Watford nu e cea mai ridicolă alegere, nu-i aşa?!
Jesse Lingard, după golul înscris în amicalul cu Olanda Foto: EMMANUEL DUNAND/AFP/Getty Images)

Şi, ca să ofer un pariu, dar şi probabil multe motive de a-mi râde în faţa mai târziu, când lumea îşi va anunţa loturile preliminare, respectiv finale pentru Rusia 2018, îmi asum un 23 al Angliei. Şi-i provoc şi pe colegii mei de stilou cu taste, de pe tackle.ro, să ofere replici. Şi chiar şi pe tine!

Disclaimer: am presupus că Southgate va continua si cu 3 fundaşi centrali, am gândit poziţiile cumva pe aria terenului (central versus extreme, mijloc versus atac, creativ versus rapid etc.). Despre alegeri putem discuta în comentarii.

Portari: Jordan Pickford, Nick Pope, John Ruddy.

Fundasi: Kyle Walker, Kieran Trippier, Chris Smalling, Harry Maguire, James Tarkowski, Michael Keane, Gary Cahill, Ashley Young, Aaron Creswell.

Mijlocasi: Dele Alli, Eric Dier, Jordan Henderson, Alex Oxlade-Chamberlain, Fabian Delph, Jesse Lingard.

Atacanti: Raheem Sterling, Marcus Rashford, Harry Kane, Jamie Vardy, Danny Welbeck.

Primul 11, așezat într-un 4-3-3 flexibil: Pickford – Walker, Maguire, Smalling, Young – Alli, Dier, Henderson – Rashford, Kane, Sterling

Sursa foto cover: ibtimes.co.uk

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier League și nu numai.

Tags

Citește și

One Comment

  1. A-l include pe Ruddy pe lista de 23 este ca si cum Romania l-ar chema la lot pe portarul celor de la Dunarea Calarasi, lider in liga 2. La turneul final nu se va intalni cu atacanti de la Burton sau Ipswich, ci cu Griezmann, Messi sau Ronaldo. Daca e sa ne luam dupa forma, Welbeck are 3 goluri in campionat, Glenn Murray de la Brighton are 11, asa ca nici pe Danny nu l-as lua. Kane si Vardy sunt suficienti centrali, Sterling, Rashford, Lingard si chiar Ox putand sa joace intr-un trio ofensiv. Un sezon foarte bun are Marc Albrighton la Leicester. Cu un assist mai putin decat Ozil sau Eriksen in campionat, o viziune foarte buna, si un maestru al fazelor fixe, nu cred ca ar trebui sa lipseasca. Dar na, cum nu face instastory sau mari reclame, greu sa te cheme. In locul lui Delph as zice. Cat despre Jack Wilshere… A avut o revenire foarte buna la Arsenal. Ramane de vazut ce sfarsit de sezon va avea. O sa-mi asum si eu un lot de 23 si le comparam la sfarsit 🙂

    Portari: Jordan Pickford, Nick Pope, Jack Butland.
    Fundasi: Kyle Walker, Kieran Trippier, Chris Smalling, Harry Maguire, James Tarkowski, John Stones, Alfie Mawson, Ashley Young, Ryan Bertrand.
    Mijlocasi: Dele Alli, Eric Dier, Jordan Henderson, Alex Oxlade-Chamberlain, Jesse Lingard, Marc Albrighton, Jack Wilshere
    Atacanti: Raheem Sterling, Marcus Rashford, Harry Kane, Jamie Vardy,

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close