Cătălin Cupșe a avut norocul de a bifa în același weekend finala campionatului mondial de snooker, dar și un meci pe Hillsborough. Cătălin ne-a povestit pe Tackle.ro experiența sa. 

Pasionat de sport în general și de fotbal în special, am încercat întotdeauna să particip la câte un eveniment în deplasarile mele prin țară și prin străinătate.

Cu toate acestea, primul meu meci de fotbal pe teritoriu britanic s-a lăsat așteptat mult, mult timp. Profitând de vizita în Sheffield cu ocazia finalei campionatului mondial de snooker, la început de mai, am reușit să bifez în cele din urmă și mult dorita partidă. Meciul cu pricina: Sheffield Wednesday – Portsmouth.

Doar un meci de League One ar putea spune unii, însă o experiență pe care aș vrea să o repet cât mai curând și mai des posibil. Ora de începere a meciului – una clasică pentru un meci de ligă inferioară: 12:30.

Nefiind familiar nici cu orașul, nici cu stadionul, am hotărât să pornesc din timp. Astfel că undeva la 10:30 eram deja în stația de tramvai. Totuși, nu singur. Si aici nu mă refer strict la prietena mea. Numeroase tricouri alb-albastre erau deja prezente. Ca urmare, am decis sa închidem „google maps”-ul și să ne bazăm pe suporterii de lânga noi. Până la urmă, toată lumea merge la stadion, nu? Aceasta s-a dovedit a fi prima noastră greșeală.

În momentul în care am coborât, ne așteptam să vedem stadionul, dar acesta nu se vedea nicăieri. De fapt, toată lumea se îndrepta către barurile din zonă pentru tradiționala bere de dinainte de meci. Am considerat, totusi, că e prea devreme pentru așa ceva, așa că ne-am continuat la pas drumul catre Hillsborough, de data aceasta cam singuri.

Înainte de intrarea în stadion am trecut și pe lângă memorialul ridicat în amintirea tragediei din ’89. Personal mă asteptam la ceva mai impunător, dar poate tocmai asta e ideea până la urmă: decență înainte de toate. Accesul s-a dovedit și el ușor complicat. Există o poartă de intrare „J” atât pentru tribuna Nord, cât și pentru cea Sud. Și, evident, am făcut aici a doua noastră greșeală: am nimerit inițial exact la cea diametral opusă. Intrarea în sine s-a făcut prin niște turnicheți destul de învechiți și ruginiți, cu o persoană in ghiseul de lângă scanând manual biletele.

Însă odată depășite aceste mici sincope, stadionul se prezenta superb: suficiente puncte de „alimentare”, stewarzi prietenoși, vedere excelentă asupra terenului, fani gălăgioși, atmosferă faină de tot. Probabil (și) datorită faptului că a fost ultimul meci din sezon (sau mai bine spus ultimul meci înainte de play-off), lumea a adus la stadion tot felul de obiecte gonflabile: baloane, mingi de plajă, banane, absolut orice. Toate aruncate și pasate în sus și în jos prin tribune. Ce mai, sărbătoare în toată regula!

Prima repriza a fost una cu adevărat palpitantă. Meciul a început practic cu un gol al oaspeților, moment în care am luat contact și cu o doză serioasa de „prick”, „wanker”, „cunt” și alte apelative din aceeași gamă. Lucrurile au intrat, totusi, repede în normal, Wednesday înscriind de trei ori până la pauză. Repriza a doua a fost una oarecum mai săracă, ocazii bune, însa doar un singur gol și acela din fază fixă. Poate, din punct de vedere calitativ, nu a fost tocmai cel mai bun meci la care am asistat, însă fotbalul ăratat a fost extrem de plăcut și cursiv, jucat cu multă energie și hotărâre.

Am remarcat și numărul lor 10, Barry Bannan, care ieșea oarecum din tiparul jucatorului britanic de ligă inferioară: scund, tehnic, cu o viziune foarte bună a jocului, cu niște pase și deschideri excelente. Nu degeaba fanii îl considerau „magicianul” lor. Puncte bonus și pentru numarul lor 9, Lee Gregory, un atacant pe care cu siguranță te poți baza. M-am intrebat cum de joacă totuși la nivel de liga a treia… Poate vârsta, 32 respectiv 33 de ani, să fie una din explicații.

Per total, a fost o experiență de neuitat, care a meritat cu vârf și îndesat toată așteptarea. Și o experiență pe care o recomand tuturor celor care au ocazia: nu ezitați să vedeti pe viu un meci din campionatul englez, fie el și unul de liga a treia. Nu veți regreta!

Pe înserat, la întoarcerea de la magazinul de prezentare al lui Ronnie O’Sullivan din Meadowhall (am revenit între timp la scopul ințial al călătoriei, snooker-ul), pe tramvai mai puteai auzi, pe ici pe colo, voci cântând refrenul repetat la infinit toată ziua: „He’s our striker, he’s our number nine, Scoring goals in the blue and white […]”

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România pe Facebook, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp, și urmărește-ne pe FacebookInstagramYouTube și Discord.

Alex works in the IT Industry, he's an avid reader who likes to find beauty in football. He supports Arsenal FC. Based in Iasi, Romania, he's a coffee lover and a fan of almost everything that has a guitar and a British accent. @alexxx_avr.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată.