Tiki-Tackle #13: Două incompatibilități în echipa lui Chelsea

Când o echipă e în criză, fiecare dintre noi ne transformăm într-un tactician desăvârșit si venim cu soluții pentru rezolvarea problemelor din teren. De pe canapea, fanilor li se pare atât de evident cum Arteta a greșit schimbările pe Anfield sau cum Adam Sadler a reacționat prea târziu cu schimbarea lui Vardy în partida cu Bournemouth din weekend. Dar nu toate lucrurile sunt atât de evidente.

Deși nu a avut rezultate grozave, Chelsea a fost una din echipele care au ținut prim-planul fotbalului englez în acest sezon. Accidentările și problemele din lot au limitat însă opțiunile lui Graham Potter și așa a ajuns să folosească des în teren din primul minut două perechi de jucători care sunt mai puțin compatibili în anumite sisteme de joc. Nu e nimic greșit să încerci anumite formații, doar că Potter a continuat și incompatibilitățile din teren l-au costat cu locul de muncă și pe Chelsea un sezon viitor fără competiții europene. Când cheltui atâția bani pe jucători noi, te-ai aștepta să nu ai astfel de probleme, cum spunea excelent recent Daniel Storey „Chelsea are clawing at their Champions League mythology for another mid-season manager mini-miracle. But that’s the point: when you spend half a billion quid, you’d hope to skip the need for miracles.”  

Tiki-Tackle-ul de azi e despre două incompatibilități din echipa lui Chelsea. Nu cred că sunt singurul care le-a observat…

Când vorbim de incompatibilități pe teren, ne gândim la jucători care au stil de joc similar, care preferă aceeași poziție în teren și care joacă în tandem în acea zonă a terenului. Știm prea bine cum antrenorii naționalei Angliei încercau să găsească un prim unsprezece cu Gerrard și Lampard sau cum într-o perioadă, Arsenal-ul lui Wenger abunda în mijlocași ofensivi creativi care cereau mingea la picior și nu mai rămânea nimeni să se demarce penetrant în profunzime… Incompatibilitățile duc de multe ori la un dezechilibru în joc și dacă împotriva unor adversari mai slabi, poți câștiga, pe termen mai lung poți fi avea probleme.

Kovacic – Enzo

Cei doi sunt mijlocași centrali compleți care preferă să coboare pentru a primi mingea la picior, după care să urce cu balonul în posesie. Sunt acei mijlocași compleți, game-controllers, dar care au nevoie să fie singurii cu astfel de rol în echipă. Fiecare dintre cei doi are nevoie de un partener în linia de mijloc care să recupereze și să paseze simplu, nu să le replice jocul. Graham Potter a apelat în multe rânduri la un 3-4-3 în care cuplul de mijlocași centrali era format din Enzo Fernandez și Kovacic.

Cei doi ar putea juca împreună, dar doar într-un 4-1-4-1 / 4-3-3, în care să aibă roluri cu o libertate mai mare de joc precum cele de interi/„optari”/mijlocași box-to-box și în care să aibă în spate un mijlocaș defensiv, de tip ancoră, care să fie poziționat excelent, să recupereze și să paseze simplu către cel mai apropiat coleg. Într-un dublu-pivot precum cel pe care-l folosea Potter, lui Kovacic și Enzo le e greu să joace împreună.

Havertz – Joao Felix

Doi jucători foarte talentați dar care de-a lungul ultimilor ani au fost încercați pe mai multe posturi încât lasă impresia că încă nu și-au găsit cea mai bună poziție în teren. E limpede însă că cei doi se simt cel mai confortabil când au mingea la picior, când primesc mingea la picior (uneori cu spatele la poartă sau cu poarta în poziție laterală). De aceea, pe atacurile poziționale ale lui Chelsea cei doi coboară de multe ori pentru a primi mingea între linii.

Asta n-ar fi o problemă dacă cei doi nu ar fi folosiți în avanposturi, dar Graham Potter i-a utilizat de multe ori în rolul de atacant, ajungându-se în situații în care echipa avea prea mulți jucători care cereau mingea între linii și prea puțini (sau deloc) care se demarcau în profunzime, pentru a străpunge apărarea adversă, pentru a crea spații pentru alții sau măcar pentru a face adversarul să „coboare” liniile câțiva metri.

Cei doi ar putea juca împreună, dar unul dintre ei trebuie să-și „sacrifice” puțin stilul preferat de joc, să coboare mai rar pentru a primi mingea la picior și să joace mai des pe linie cu fundașii adverși, de unde să încerce demarcări în profunzime, pentru a „întinde” terenul de joc. Culmea, în David Datro Fofana și Pierre-Emerick Aubameyang, Chelsea are doi jucători care înclină să facă aceste lucruri în teren, dar ei nu sunt pe placul celor de pe bancă/birouri.

Asta nu înseamnă că Chelsea nu poate câștiga cât timp cei patru sunt în teren, dar stilul de joc ale celor două perechi duce la o incompatibiltiate care afectează fluiditatea jocului și care s-a reflectat și se poate reflecta în continuare în rezultate Albaștrilor.

La final, sunt curios să aflu ce credeți voi: Cum ar arăta un prim unsprezece echilibrat al lui Chelsea? Ce sistem de joc credeți că ar fi cel mai potrivit și ce manieră de joc?

Tiki Tackle e o serie nouă pe Tackle.ro axată pe registrul tactic. Ne dorim să vorbim mai mult despre ceea ce se întâmplă pe teren și mai puțin despre ce se întamplă în afara lui. Mai mult despre lucrurile care contează acolo în iarbă și mai puțin despre ironii și glume de doi lei. Primele doisprezece episoade pot fi găsite aici.