Ca să poți analiza sezonul de debut al lui Unai Emery la Arsenal, trebuie avut în vedere poziția antrenorilor în contextul fotbalului modern, situația de la clubul din nordul Londrei, dar și așteptările avute de suflarea tunarilor de la managerul spaniol.

În era clickbait-ului și a lipsei răbdării, mai ține cineva la filosofie și la lucruri bune făcute cum trebuie?

E oarecum firesc să ne așteptăm ca cineva care și-a petrecut o viață în fotbal să aibă o idee generală despre cel mai bun mod de a aborda meciurile și de a obține rezultate. Deși conceptul de filosofie de joc nu e unul nou, e totuși o noțiune care duce la multe paradoxuri și tensiuni în fotbalul de azi, când o serie de rezultate negative îți pot pune scaunul sub pericol. E ușor de la capătul unei tastaturi să-l faci în toate felurile pe Wenger când rezultatele dispar. E simplu să strigi pe stadion Fuck Sarriball când ai tăi nu mai câștigă, mai greu e să ai răbdare și să-i încurajezi pe ai tăi când au nevoie.

Dar nu a fost întotdeauna așa…

Evoluția rolului de manager

De-a lungul timpului, antrenorii au fost practic o legătură între consiliul de administrație al cluburilor de fotbal și echipa propriu-zisă. Da, au fost și excepții, Tom Watson sau Herbert Chapman nu mai au nevoie de nicio prezentare, dar abia începând cu anii ’50 antrenorii au început să-și asume responsabilitatea pentru echipa de fotbal, așa cum se întâmplă în prezent, când sunt primii decapitați într-o perioadă nefastă. A urmat și perioada antrenorilor ”autori”, așa cum îi place lui Jonathan Wilson să spună. Cerând un control total asupra tuturor aspectelor proiectului clubului de fotbal, Alf Ramsey, Matt Busby, Jock Stein, Bill Shankly, Don Revie sau Brian Clough aveau să schimbe percepția publicului larg despre rolul unui manager. Personalitatea lor avea să definească totul într-un club.

“We talk about it for 20 minutes and then we decide I was right.” (Brian Clough)

Mai recent, pe măsură ce fotbalul a devenit business, cluburile – societăți comerciale, iar jucătorii – asset-uri, am observat o schimbare a rolului managerului unui club de fotbal, acestuia revenindu-i doar rolul tehnic. Un lucru despre care nu poți spune că nu e rezonabil. Cum ar putea cineva care e responsabil de antrenamente, de ședințele de tactică și de motivarea jucătorilor să și urmărească tinerii promițători de pe continent sau să negocieze transferuri și contracte? Limitarea responsabilității managerilor le-a dat pe de altă parte posibilitatea de a se focusa tot mai mult și de a avea o independență când vine vorba de tactici, selecție și de modul în care pregătesc meciurile.

The extent to which managers being asked about their preferred style of play leads them to develop an idiosyncratic style leads them down the route of idealism rather than pragmatism, is a matter for behavioural psychologists, although there seems little doubt that the vast majority of managers ultimately become self-parodies, asking not how best to solve a problem but how they would tackle it in the most characteristic way: Arsene Wenger’s obsession with diminutive and technically gifted creators or Jose Mourinho’s wilful negativity late in their careers, for instance.” (Jonathan Wilson)

Însă dacă aruncăm pe geam analiza psihologică, înțelegem și faptul că foarte puțini antrenori au norocul de a se afla în poziția în care s-a aflat, de exemplu, Pep Guardiola: fie preluând un club în a cărei filosofie a crescut, fie primind șansa și resursele de a schimba de la zero totul pe partea sportivă în club. Pentru restul, e mai mereu vorba de un ”compromis”, compromisul de a lucra cu jucătorii existenți și de a scoate ce-i mai bun din ei, chiar dacă asta înseamnă să-ți neglijezi principiile și filosofia de fotbal. Poate de aceea sezonul lui Sarri la Chelsea a fost unul frustrant și într-un final va alege să plece, în pofida unui parcurs ascendent. Poate de aceea, pe măsura ce etapele treceau,  deciziile lui Emery au devenit tot mai greu de înțeles.

Unai Emery, Tinkerman-ul modern?

În sezonul care s-a încheiat, Arsenal a folosit șase așezări diferite. Șase. Au jucat pe fund cu o linie de trei sau de patru. Au evoluat concomitent cu două vârfuri sau doar cu un singur atacant. Mijlocul a fost așezat fie în romb, uneori a fost un dublu pivot, iar alteori un triunghi cu vârful în sus sau în jos. Și totuși, conform spaniolului, asta nu înseamnă că Unai Emery a fost în vreun fel indecis, ci mai degrabă că schimbările constante ale așezării și formei echipei în teren au făcut parte din metodele sale de lucru.

Emery are o idee de bază în ceea ce privește modul în care ar trebui jucat fotbalul. Încă din perioada sa de la Sevilla, el a preferat un sistem securizat de un dublu-pivot. Adesea, misiunea principală a atacantului central era să țină de minge, să coboare mult și să deschidă jucătorii din bandă. Emery e flexibil, însă până la un punct. Acel punct a fost în multe rânduri în acel sezon Mesut Ozil.

Unai Emery cere sacrificiu și disciplină defensivă chiar și de la cei mai creativi oameni ai săi. Asta-i poate duce la epuizare și implicit la un randament slab atunci când trebuie să producă sclipiri (vezi finala Europa League, când fără Ramsey și Mkhitaryan, Emery i-a trasat sarcina principală lui Ozil urmărirea lui Jorginho). În plus, Unai Emery se adaptează mereu în funcție de adversar. O legendă spune că atunci când era la Valencia, Joaquin a rămas fără popcorn, cu toate video-urile pe care forțat să le vadă cu adversarii săi. Dar astfel de abordare funcționează doar dacă jucătorii sunt deschiși să își asculte și urmeze antrenorul.

”Emery is not dogmatic in terms of shape or approach. He tempers himself to his squad. But he believes in research and homework, discipline and organisation. He tweaks his side’s set-up week by week. That demands buy-in from his players and can take time to get used to. There have been frustrating games this season for Arsenal, but there have also been some extremely impressive performances. Perhaps Emery will grow into the job, perhaps not, but his start and the willingness of his side to adjust to his adjustments are as good as could reasonably have been expected.” (Jonathan Wilson)

Entuziasmul specific fiecărui început

Încă din amicalele de la începutul sezonului, principiile lui Emery erau vizibile și mulți dintre noi eram entuziasmați. Echipa presa agresiv, iar când avea balonul, construia cu răbdare, încercând să atragă adversarul în propria jumătate pentru a verticaliza apoi cu pase tăioase în spatele apărării avansate.

Tunarii au început sezonul în 4-2-3-1 și insistau pe filosofia de joc arătată în amicale, chiar dacă pe parcurs, apăruseră situații hilare sau greșeli mari, cum ar fi auto-golul pe care Petr Cech era să-l marcheze acasă cu Man City sau ”bulevardul” din apărare din prima repriză de pe Stamford Bridge. Chiar dacă se greșea, se vedea o idee clară și părea că vedem fundația muncii colosale pe care avea să-l aștepte pe Emery la Arsenal. Era un draft, dar semnele bune erau acolo. Arsenal jucase 4-2-3-1 în 11 din primele 12 întâlniri, iar la câteva săptămâni de la debut, după 5-1 pe Craven Cottage, toată peluza tunarilor a început să exulte și să cânte ”We’ve got our Arsenal back” și Unai Emery’s Red Army”.

Chiar dacă echipa adunase o serie impresionantă de meciuri fără înfrângere, entuziasmul exagerat nu-și avea rostul, pentru că multe victorii fuseseră norocoase. Iar dacă conceptul de noroc e abstract, aruncați un ochi pe statisticile xG din toamna anului trecut. Cifrele nu te mint, cel puțin nu, dacă le dai suficient timp.

”Honeymoon is over”. Renunțarea la principii?

Echipa începea să aibă o identitate, dar în loc să încerce să continue pe fundația construită până atunci, în goana după rezultate imediate, Emery a schimbat drastic registrul tactic, cum ar spune Mister Ilie. La finalul lui noiembrie, tunarii au intrat pe teren la Bournemouth cu o linie de trei apărători. Cu Bernd Leno între buturi, un portar bun la jocul de picior, te-ai fi așteptat ca echipa să-și mențină stilul de joc, să construiască din spate și să preseze agresiv. Jocul echipei a fost însă de nerecunoscut, nelegându-se nimic, iar Leno terminând cu un procentaj de 42% al paselor reușite, asta după ce reușise peste 75% în meciurile precendente, când avea în față doar doi fundași centrali.

Aproape la fiecare conferință de presă, Emery își justifica mutările de ordin tactic prin dorința sa de a obține echilibru între toate departementele din teren, dar fiind atât de flexibil, ajungi într-un final victimă a propriei flexibilități: ”The most important thing for us is finding balance in the defensive moments because we are conceding more goals than we want, but we don’t want to lose our good performances in attacking moments with scoring and the players performances. But we need to improve and we need to do more.” (Unai Emery)

Caruselul schimbărilor în goana după rezultate imediate

Meciul de acasă cu Spurs a fost poate cel mai bun al lui Tinkerman 2.0. Emery a arătat potențialul de ”cameleon” al echipei, aspect pe care și-l dorește atât de mult managerul spaniol. A controlat mijlocul la începutul meciului cu un 4-2-3-1, apoi a schimbat la pauză, trecând la două vârfuri sprijinite de un romb în linia de mijloc, fortându-l pe Pochettino să se adapteze și să treacă la trei fundași centrali. Apoi, la 3-2 pentru Arsenal, Unai a reacționat rapid și a betonat mijlocul, introducând încă un mjlocaș central, marcând din nou pe final de joc. Echipa a arătat tot ceea ce vrea spaniolul să vadă: energie, agresivitate, intensitate, flexibilitate tactică.

Din păcate, n-a ținut mult. Schimbările lui Emery, care au întors soarta meciurilor de atâtea ori, n-au mai produs rezultate, iar deși tunarii au reușit pe alocuri câteva rezultate bune (victoriile de acasă cu Chelsea și United), spaniolul a părut tot mai mult că aruncă cu zarul în căutarea unei soluții câștigătoare. Impresia pe care am avut-o mulți era că fundația și continuitatea din prima parte a sezonului era aruncată pe geam de antrenorul spaniol. S-a vorbit chiar și de burnout și de cum numărul de deposedări reușite de tunari în jumătatea adversă a scăzut drastic începând cu luna decembrie.

”Up to and including the season’s first north London derby, Arsenal won fewer than four tackles in the opposition half in just one of 14 Premier League games. In the remaining 24 fixtures, they won fewer than four tackles in the opposition half on 14 occasions.” (Lewis Ambrose, arseblog)

Cu Emery schimbând sistemul de joc și titularii de la un meci la altul, Arsenal a părut de multe ori debusolată și n-ai cum să nu te întrebi oare ce părere au jucătorii despre abandonarea filosofiei cu care s-a plecat la drum și neîncrederea antrenorului în planul său inițial. Un plan de-a lungul căruia, deși au fost câteva victorii cu emoții, au făcut-o pe Arsenal să atingă 22 de meciuri consecutive fără înfrângere.

De la 4-2-3-1 s-a ajuns la 4-3-3, apoi la 3-4-3 și apoi la folosirea unui romb în mijloc. Jocul și perechile de pe benzi precum și orice alt automatism care fusese creat în prima parte a sezonlui aveau să fie aruncate pe geam, ajungându-se la un punct în care Alex Iwobi, abia intrat într-un meci cu Brighton, își întreba colegii din teren ce sistem de joc aplică echipa.

Până la finalul sezonului, victoriile lui Arsenal au venit uneori pe umerii celor mai buni jucători. Până la accidentarea de la Napoli din aprilie, Aaron Ramsey a avut un an 2019 excelent, arătându-și versatilitatea tacică, orchestrând ritmul jocurilor, făcând pressing, demarcându-se des în adâncime , căutând culoare, trâgând oameni după el sau făcând acele ”late Frank Lampard runs”. Excelent și în 4-2-3-1 și în 3-4-1-2 și în 4-1-2-1-2. Nu prea poți să-i ceri toate astea și lui Mesut Ozil, nu? Și totuși, cam asta s-a întâmplat în finala din Baku, meciul care a pus capac unui final de sezon dezamăgitor, care m-au făcut să mă gândesc la filosofia cu care Unai mă atrăgea la început:

”Where does all that leave us? Arsenal’s early season approach at least resembled a plan, a project, and some direction. It wasn’t quite clear what the path was yet but you could make it out. As Emery became increasingly desperate for results and his squad became thinner, though, more points were dropped and the early season principles were abandoned.” (Lewis Ambrose, arseblog)

Și tu ce crezi, bă Alex?

La începutul sezonului spuneam că aștepările mele legate de Emery sunt acelea ca spaniolul să construiască o echipă și o filosifie de joc capabilă de a da șanse lui Arsenal să se lupte la titlul în începând cu 2019-2020. Asta pentru că de mic am crescut cu acele echipe, mari campioane, pe care le știai pe de rost, de la fundaș dreapta până la atacant. Știu că fotbalul s-a schimbat de atunci, dar zău că nu înțeleg cum poți închega o echipă mare dacă același grup de oameni nu au continuitate și nu se desfășoară în aceeași filosofie.

Nu e deloc o întâmplare că City și Pool, echipele care domină Premier League, pe lângă resursele financiare, au în primul rând o idee unică de joc de la care nu se abat niciodată și care face ca adversarii să se teamă, fie că e vorba de meciuri cu echipe mici sau cu cluburi mari. Chiar și când titularii lipsesc, ele își păstrează stilul aparte. Acel stil de joc care le dă sens și care dă fanilor un sentiment de apartenență la club. Poate de aceea, în finala Europa League, în lupta dintre doi manageri aflați în sezonul de debut, a iesit învingător cel care pe tot parcursul anului a fost constant și a insistat cu ideile sale cu privire la modul cum trebuie jucat fotbalul. Echipa știa ce trebuie să joace.

Cele mai dure lecţii nu le înveţi decât pe propria piele

”I want us to be a chameleon team, able to play in possession, in static attack against close opponents, or to counterattack.” Dar până și cameleonul are culoare sa de bază, iar Unai Emery părea să aibă una în minte atunci când și-a început munca la Arsenal. Cu enorm de multe schimbări de ordin tactic de-a lungul sezonului, spaniolul a căzut victima propriei flexibilități și trebuie să se decidă asupra unui stil de joc în această vară dacă vrea să aibă șanse de a continua la club și de a pune în practică proiectul de care vorbea. Jocul de-a Tinkerman-ul e periculos. Când îți iese, ești pe culmi, iar cei mai impulsivi îți cântă „We’ve got our Arsenal back”. Când nu-ți mai iese, ești arătat cu degetul și lumea te vrea afară. Ce simplistic mod de a analiza fotbalul…

Toți tragem concluzii, toți credem că știm cel mai bine ce trebuie să facă clubul în vara asta și ce schimbări trebuie la echipă, dar dacă e cineva care a învățat cel mai mult din experiența din acest sezon în sânul lui Arsenal, acela e chiar el, Unai Emery. Unele dintre cele mai dure lecţii nu le înveţi decât pe propria piele, iar din sezonul 2018-19, chiar dacă s-a ”ars”, spaniolul n-are cum să iasă decât un manager mai bun, mai experimentat, în niciun caz unul mai puțin competent. În continuare, Unai îmi lasă impresia că e la London Colney pentru mai mult decât un boost al CV-ului și niște milioane în cont. Chit că, dat contextul de la club, trebuie să se lupte cu o mână legată la spate, cum îmi zicea Swiss Ramble.

surse:

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro:

  1. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal, prin Whatsapp sau e-mail.
  2. Urmărește-ne pe Facebook, Instagram, Twitter și Youtube.
  3. Ascultă podcast-ul Tackle Show pe Soundcloud, Apple Music, Spotify, Anchor.fm sau pe Google Podcasts.

Alex works in the IT Industry, he's an avid reader who likes to find beauty in football. He supports Arsenal FC. Based in Iasi, Romania, he's a coffee lover and a fan of almost everything that has a guitar and a British accent. @alexxx_avr.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată.