10 concluzii după Campionatul Mondial din Qatar

După 12 ani de controverse și proteste, după sute de miliarde de dolari cheltuite și mii de vieți pierdute la construirea infrastructurii din Qatar, după 64 de partide înghesuite în patru săptămâni la mijlocul unui sezon de fotbal, am avut în sfârșit o surpriză plăcută. A fost probabil cea mai spectaculoasă finală din istorie și, mai important, a fost mult așteptata încoronare a celui mai bun fotbalist din istorie.

1.  Campionatul Mondial și-a păstrat aerul de competiție aparte.  A fost cel mai contestat Mondial din istorie, iar bagajul de controverse cu care a venit la pachet turneul findal din Qatar i-a făcut pe mulți să se întrebe dacă merită să se uite la această ediție. Dincolo de toate nenorocirile din ultimii 12 ani din Qatar și de mașinăria de produs bani FIFA care stoarce de bani ideea de competiție supremă a fotbalului, tot globul încă mai urmărește cu pasiune ce se întâmplă pe teren la Campionatul Mondial.

Mondialul trezește emoții diferite în noi și la fiecare patru ani ne cheamă să ne întrebe: tu cum mai stai cu fotbalul? Mai e ceva acolo dincolo de zecile de meciuri din fiecare weekend, sutele de analize, rezumatele și golurile disponibile oricând pe telefon, tabletă sau laptop, tonele de conținut creat în online și goana după view-uri și click-uri? Pentru mulți, Mondialul trezește amintirile bucuriei noastre din alte vremuri când totul părea mai simplu. Fotbalul de pe ecrane era mai rar, dar bucuria era exponențial mai mare. Fie că era vorba slalomurile lui Roberto Baggio, de bucuria la golurile lui Răducioiu sau de celebrarea lui Bebeto, Mondialul mereu a trezit ceva în noi. Poate că e mai greu să trăiești un Mondial când țara ta nu e acolo printre cele mai tari națiuni, dar nu e altă competiție care să adune atâta emoție cum o face un campionat mondial. Iar asta a arătat-o chiar și turneul din Qatar, cel mai contestat din istorie. Felul în care am trăit acest Mondial ne spune și care mai e relația noastră cu fotbalul.

2. 32 de echipe sunt suficiente pentru Campionatul Mondial. Turneul final de Qatar a fost ultimul așa cum îl știm noi. În goana după aur, începând cu Mondialul din 2026 la turneul final vor lua parte 48 de echipe. Dacă la actualul turneu am avut parte de câteva meciuri precum Tunisia – Australia sau Țara Galilor – Iran, un mondial cu 48 de naționale nu poate decât să crească numărul de meciuri care vor provoca un interes similar cu cel al privitului vopselei cum se usucă pe un gard. E clar că mai multe meciuri înseamnă mai mulți bani din drepturi de televizare, mai multe bilete vândute și mai mulți turiști, însă ceea ce se întămplă pe teren are de suferit.

3. E imposibil să ții departe politicul de fotbal. Toți suntem de acord că e bine să existe o separare între politică și sport, dar când vine vorba de un spectacol cultural de o asemenea amploare precum un campionat mondial de fotbal… e mai dificil. De-a lungul timpului, fotbalul a iscat chiar și conflicte armate între două țări, așa că un campionat mondial precum cel din Qatar nu avea cum să fie unul liniștit. A început cu gestul nemților care și-au pus ostentativ mâna la gură în timpul pozei oficiale dinaintea meciului cu Japonia, în semn de protest pentru decizia FIFA care le-a amenințat cu sancțiuni drastice pe naționalele care voiau să poarte banderola „One Love”, semn al toleranței și al diversității pe linie sportivă. Gest care i-a făcut pe mulți politicieni și organizatori să ceară excluderea Manschaft-ului de la turneu.

Dar cei mai curajoși au fost fotbaliștii iranieni care au refuzat să cânte imnul țării la meciul din grupe cu Anglia. A fost un protest mut față de cei care sunt la putere în Iran și omoră oameni pe stradă, iar mulți se tem pentru ceea ce vor păți fotbaliștii în Iran în acest final de an. Acești bărbați sunt, de fapt, cei care au făcut cea mai importantă fotografie de la Cupa Mondială, după cum bine scria Cătălin Ștriblea.

4. Un început prost de turneu nu e o dramă. Campioana Mondială Argentina a început turneul cu o înfrângere șocantă (dacă acest cuvânt mai poate însemna ceva în ziua de azi plină de hiperbole la orice pas) cu Arabia Saudită. Selecționerul Pumelor, Lionel Scaloni, a corectat din mers greșelile tactice de la prima partidă, conștientizând dezechilibrul dintre apărare și atac  la meciul de debut. Argentinienii au fost echipa care s-a îmbunătățit cel mai bine din punct de vedere tactic după faza grupelor, după cum remarca și Jon Mackenzie, iar ăsta e meritul lui Lionel Scaloni, cel care a ajuns antrenorul naționalei printr-o conjunctură neverosimilă.

Lionel Scaloni basically got the Argentina job by accident. An assistant in 2018, the broke AFA promoted him temporarily after sacking Jorge Sampaoli.

Broke a 28-year trophy drought with the Copa America, then masterminds a first World Cup in 36 years. Increíble. pic.twitter.com/JVWYkUJQAA

— Ruairidh Barlow (@RuriBarlow) December 18, 2022

5. Forța grupului primează în fața individualităților. Da, Leo Messi a fost în centrul Mondialului din Qatar, dar turneul final din 2022 a lăsat impresia că a ilustrat foarte bine faptul că nu mai există conceptul de ”One-man team”. Finala a arătat cel mai bine acest lucru. Poate că geniul lui Mbappe poate asigura câteva reușite, dar victoria Argentinei în fața Franței a fost în primul rând victoria unui grup mult mai determinat, mai conectat și mai puțin copleșit de emoțiile partidei.

Nu e întâmplare că finala s-a jucat între Franța și Argentina, două echipe care deși au jucători de top, au impresionat în primul rând prin forța colectivă a grupului și capacitatea de a accepta munca, suferința, disciplina și respectarea cu sfințenie a unui plan de joc bine definit. Geniul lui Neymar și sclipirile brazilienilor pot decide un meci, însă pe termen mai lung forța grupului contează.

6. Un singur meci prost la un astfel de turneu te costă. Până în finală, naționala Franței a părut echipa cea mai echilibrată din punct de vedere tactic. Deschamps construise o echipă după chipul și asemănarea sa. O națională pragmatică, echilibrată, cu trasee de joc bine definite, care încerca să controleze partidele, să-și asume puține riscuri și să maximizeze punctul forte reprezentat de superstarul Mbappe. O națională care în Tchouameni și Rabiot găsise înlocuitori excelenți pentru campionii mondiali Kante și Matuidi. Prima parte a finalei a arătat însă o echipă a Franței apatică și deconectată, care a amintit de prestația lui Ronaldo și a Braziliei din finala Coupe du Monde din 1998, tocmai împotriva Franței conduse în teren de… Deschamps.

7. Poți să faci totul bine și tot să nu fie suficient. England ticked the boxes but did they need to win this World Cup enough?, se întreba Jonathan Liew în The Guardian. Mondialul din Qatar a arătat lumii o națională a Angliei mult mai solidă și mai echilibrată decât în 2018 când au ieșit în semifinale. Englezii au făcut un meci foarte bun în sferturi cu Franța, senzația fiind că selecționata Three Lions a făcut totul bine pe hârtie. „Work beats talent when talent doesn’t work hard” e o vorbă veche, doar că atunci când valoarea individuală e susținită și de muncă (cum a fost cazul Franței cu Anglia), poți face totul bine (cum au făcut englezii) și tot să nu fie destul…

8.  Fotbalul de azi are nevoie de atacanți mobili. După ce Spania și Germania reușiseră să marcheze în grupe abia după ce au renunțat la False 9 și au introdus un vârf clasic, multă lume a început să cânte ode fotbalului old school jucat cu atacanți de careu. Lucrurile nu sunt chiar atât de simple… Un vârf de careu e util pentru planul B sau pentru echipe cu jucători mai puțin tehnici care practică o manieră de joc directă. Un fotbal total, modern, rapid, bazat pe o mișcare continuă și pe combinații în viteză, are nevoie de atacanți mobili capabili să exploateze spații libere și să poată ajuta echipa din orice zonă a terenului. Inepuizabilul Julian Alvarez a fost una din surprizele plăcute de la acest turneu și poate cel mai bun exemplu în acest sens. Didier Deschamps nu s-a sfiit să-l scoată pe Olivier Giroud încă din prima repriză în finală când a văzut că stilul acestuia nu se preta pentru ceea ce se întâmpla pe teren.

9. Revine „tradiția” jucătorilor transferați de cluburi mari în urma prestațiilor de la turneul final? La ultima ediție din 2018 remarcam cum a dispărut tradiția transferurilor importante realizate în urma unor prestații bune la Mondial. De-a lungul istoriei, mulți jucători obscuri reușeau câteva evoluții bune și le luau ochii cluburilor mari pentru a fi transferați nechibzuit și pentru a dezamăgi eventual pe parcursul următorului sezon competițional. De la John Jensen în 1992, la Karel Poborsky în 1996, transferurile jucătorilor momentului luau ochii fanilor și a presei, dar rareori au fost un succes. La Mondialul din 2014, portarii din America de Sud (Navas, Ospina, Ochoa) au prins contractele vieții, iar vara aceasta a venit rândul altora. E greu de crezut că după prestațiile din Qatar, portarul Croației, Dominik Livaković, nu o va părăsi pe Dinamo Zagreb pentru un club mult mai mare. Ce să mai spunem de Sofyan Amrabat sau de marocanul Azzedine Ounahi, surpriza plăcută a acestui campionat mondial, care în urmă cu 18 luni era legitimat la un club din divizia a treia din Franța?! Mondialul e o scenă pe care poți impresiona.

10. Fanii sunt inima fotbalului. Mondialul din Qatar a început cu avanalanșa de imagini cu animatori plătiți pentru a se costuma în fani ai diferitor țări, dar care erau lipsiți de autenticitatea cu care ne obișnuiseră cei din America de Sud sau Africa. A început cu mult scepticism și cu gândul că pentru fani, Mondialul se va simți altfel. Dar încetul cu încetul, turneul a prins culoare și asta se datorează numai suporterilor, fie că ieșeau pe străzi în Buenos Aires sau că erau în peluză pe stadion.

De la senegalezii care au cântat și dansat în continuu de parcă erau la un concert, la miile de coreenii care urmăreau meciurile în stradă în frig și ploaie, la nebunia sudamericanilor care au făcut ocolul Pământului pentru a-și cânta cu patos imnul pe stadioanele din Doha și până la poveștile cu fanii englezii care au ieșit să caute bere în Doha și au ajuns între lei și păsări exotice în curtea palatului unui șeic, toate ne-au făcut să nu ne pierdem speranța că oricât de nocivă ar fi FIFA ca organizație, mai e suflet în „aparat”.

sursa foto: washingtonpost.com

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România pe Facebook, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp, și urmărește-ne pe Facebook, Instagram, YouTube și Discord.