„Niciun individ nu este mai presus de acest club. Niciodată nu a fost și niciodată nu va fi.” – Sir Kenny Dalglish

Cam așa se traduce dintotdeauna atmosfera de pe Anfield. O adevărată fortăreață în mulții ani de glorie ai lui Liverpool, casa „Cormoranilor” este acum doar un tărâm pe care îl revendică oricine, mai puțin deținătorii lui de drept. Lipsa din tribune a „ostașilor” veșnic credincioși face ca imaginea să fie cu atât mai dramatică, întreaga suflare roșie fiind într-o continuă căutare după vechea identitate.

Nimic din ce se întâmplă acum nu se anunța și nici cei mai vehemenți adversari ai „Roșiilor” nu-și imaginau un asemenea scenariu, după doi ani senzaționali în care, la unison, părerea comună era că Liverpool e cea mai în formă echipă din lume. Astăzi, doar o reflexie extrem de palidă a acelei perioade.

Vorbim de mai puțin de 3 luni de când a început acest declin, unul destul de drastic, dar care nu pare să fi ajuns încă la cel mai de jos nivel. S-a vorbit mult despre accidentările numeroase și pe termen lung cu care se confruntă echipa, de improvizațiile rezultate și de multele minute pe care cei apți au trebuit să le acopere, rotația echipei fiind un concept ușor utopic.

Dar nu pe asta vreau să insist, nici pe deciziile conducerii, nici pe responsabilitatea și viitorul lui Klopp, ci pe reconstrucția echipei. Chiar dacă subiectivismul își va face simțită prezența în cele ce urmează voi încerca să-l țin la un minim, acesta fiind totuși o analiză din calitate de suporter al echipei.

Așa cum foarte bine a precizat Dalglish, Liverpool nu a fost niciodată echipa care și-a clădit performanța pe baza unui singur jucător, în care toți ceilalți să joace pentru el. Nu. Întotdeauna succesul a venit când toți jucătorii au înțeles că trebuie să formeze un grup unit, că niciunul nu e mai presus de interesul echipei.

Aducând asta în discuție, nu mă voi îndrepta către vreun reproș, ultimele două sezoane, ba chiar toate de la venirea lui Klopp, au arătat acest spirit de echipă, de uniune. Cu toate acestea, pare că acel spirit se apropie de final și singura șansă pe care eu o văd, e să fie aduși noi jucători, talentați, dornici de afirmare, cu care să se reclădească acea uniune.

O să iau cel mai evident și notabil exemplu, Salah. Probabil cel mai îndrăgit jucător al lui Liverpool din ultimii ani, care și-a atins cel mai înalt nivel al carierei de la venirea pe Anfield, jucătorul căruia mulți îi prevăd sau îi promit condiții de nivelul granzilor Messi și Ronaldo. Cu așa multă mediatizare este destul de greu să rămâi cel mai modest și deloc atent la ce se tot spune despre tine – asta într-o lume în care impresarii fac de cele mai multe ori legea, în goana după procentele din comisioane.

Din cauza asta cred că Salah e primul care nu mai e cu gândul la Liverpool, care se dovedește tot mai egoist în fazele de atac, care așteaptă ca echipa să joace pentru el. Cred în același timp că lucrurile sunt încheiate pentru el pe Anfield, tot ce mai caută părând a fi un titlu de golgheter care să-i aducă un contract și mai avantajos la vară.

Trio-ul altădată letal, astăzi e doar un umbră ștearsă a celui care îngrijora serios orice apărare.
Mane pare nemulțumit de statutul indus de opinia presei și nu numai, ca omul din umbra lui Salah, nicidecum partenerul de atac care îi era odată. Nu știu dacă doar plecarea lui Salah l-ar readuce în forma de altă dată, dar dacă nu, e clar următorul care își dorește altceva și ar trebui lăsat să plece. Deși tind să cred că va rămâne cu cel puțin un sezon mai mult decât egipteanul.

Cât despre Firmino, el pare același jucător altruist, dar unul care și-a pierdut și ultima urmă de egoism, căutând mereu să livreze către atac, mult prea rar să marcheze. Sincer, nu l-aș vrea plecat, mai degrabă mai retras ca poziție, nu vârf, nu fals 9, ci un mijlocaș ofensiv, cel din spatele vârfului.

Excluzând trio-ul de atac, e foarte clar că se vede și lipsa unui creator la mijloc, Thiago nu cred că-și poate asuma acest rol. În apărare vor reveni absențele, ceea ce va reîmprospăta și mijlocul.
Coutinho se potrivea stilului lui Klopp – gegenpressing – ceea ce mă face să cred că nu e de exclus un astfel de jucător în echipă.

Cu toate acestea, rămân la părerea că Liverpool trebuie să-și regăsească unitatea și să renunțe la cei care promit să renunțe la interesul colectiv.

Tocmai de aceea Gerrard a rămas o legendă pe Anfield, cu mult mai puține trofee în vitrină pentru un jucător de calibrul lui. Dar asta l-a făcut fericit mai presus de orice, să joace pentru Liverpool. Și așa s-a născut și renăscut succesul pentru această echipă – prin puterea colectivă.

Salah a declarat în multe momente că pentru el e important să câștige trofee – nimic greșit pentru că nu despre asta e vorba ci despre alegerea jucătorilor care să se potrivească profilului de echipă. Salah a fost excepțional la Liverpool, dar evoluția individuală l-a făcut să vrea altceva – cum au vrut Torres, Suarez sau Coutinho. Nimic de reproșat, au dat totul pentru echipă, apoi au plecat către alte obiective. Chiar și așa, vor rămâne în istoria clubului drept unii dintre cei mai mari fotbaliști.

Poate asta e problema care afectează acum poveștile frumoase despre fotbal. Banii foarte mulți, promisiunile cluburilor sau ale impresarilor, atenția și presiunea social media fac ca loialitatea față de un club să dispară tot mai mult și să devină o nouă trăsătură a fotbalului vechi.

E drept, avem mulți tineri care debutează la echipele la care evoluează încă de la juniorat, așa că eu unul sper ca pasiunea pentru un club să învingă din nou tentația financiară.

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România. Newsletter-ul nostru vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp.

Pasionat de jurnalism încă de mic, chiar dacă am pornit într-o carieră în IT. Fotbalul, principala atracție sportivă, dar nu numai. Liverpool & Premier League - hopefully a dream come true.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată.