Fratelli d` Italia / l’Italia s’e desta.
Pasiunea cu care jucătorii italieni au cântat aceste versuri (acompaniați vocal de toți fanii lor, incluzându-mă și pe mine) parcă avea să anunțe iureșul de la poarta lui Cakir. Și cât adevăr au grăit aceste versuri în seara asta.
Antrenament de atac
Sentimentul pe care îl aveam privind prima repriză era acela că italienii au organizat un antrenament, un demo de faze de atac, la care turcii s-au oferit să le fie sparring partner, oferindu-le mingea imediat înapoi italienilor, ca să atace din nou, după ce reușeau să respingă un atac. Nu cred că am mai văzut vreun meci care să aibă pe sofascore momentumul atacului doar de partea uneia dintre echipe pe durata unei reprize întregi. Turcii pur și simplu nu au existat în atac. Nu că în a doua repriză ar fi reușit mare lucru, dar măcar le-a pus sofascore și lor câteva liniuțe minuscule care să indice că au atacat de câteva ori.
Istoria meciurilor din ultima vreme ale turcilor m-au făcut să mă tem că Italia ar putea avea probleme, dar forța grupului italian, conduși perfect de pe margine de Roberto Mancini, a surclasat o Turcie fără o idee clară de joc.
Senol Guneș, medaliat la Mondial?
Surpriza neplăcută a partidei a fost „evoluția” selecționerului Senol Guneș. Antrenorul care a adus cea mai bună performanță a naționalei semilunei la un turneu final, în perioada lui Hakan Șukur, în perioada în care Mircea Lucescu, Gică Hagi și Gică Popescu îi învățau să joace fotbal. Impresia inițială ar fi că antrenorul turc a pregătit un meci în care să pună autobuzul în poartă. A fost oare însă cu adevărat asta intenția antrenorului? Sau am văzut defapt o echipă care a clacat psihic sub presiunea unui moment a cărui importanță a depășit-o.
Dacă italienii s-au deșteptat, cum le-a impus imnul, turcii au uitat de unde se trage cuvântul „iureș”, dându-le ocazia italienilor să le explice cu demonstrație practică însemnătatea acestui cuvânt. Acest clacaj aproape inexplicabil consider că a fost rezultatul lipsei de experiență a uneia dintre cele mai tinere echipe de la turneul final, cu doar un jucător de câmp peste 27 ani în lot. Și acela fiind vârful de atac, apărarea Turciei nu a avut acel element de liniște, acel om cu experiență care să calmeze în momentele de criză și să readucă încrederea echipei. Panica s-a instalat încet dar sigur în tabăra ienicerilor, pe măsură ce observau că nu reușesc nicicum să se apropie cu mingea de careul advers, să nu mai vorbim de a pune în pericol poarta adversă. Deși au părut siguri pe ei în defensivă, lipsa totală a unei replici care să îngrijoreze câtuși de puțin adversarul, a făcut loc îndoielii în mintea jucătorilor turci.
Degeaba se chinuia Guneș pe bancă să le indice ieșirea din apărare. Lipsa unui om acolo în teren care să țină de minge, să calmeze jocul, i-a demontat pe turci. Burak Yilmaz nu a avut nici el inspirația și intuiția unui lider, să coboare mai adânc să încerce să aducă unpic de calm echipei, să impună liniște coechipierilor. În plus, agresivitatea cu care ne așteptam să îi vedem pe turci că se aruncă spre scuturile și falangele romanilor, a lipsit cu desăvârșire. Nici măcar un cartonaș galben nu au primit până în minutul 88. Cuvântul de ordine din echipa lui Guneș a fost impotența.
Un alt fel de catenaccio
De când mă uit eu la fotbal, italienii au fost întotdeauna acuzați că joacă mult prea tacticizat. Capacitatea italienilor de a pune în aplicare strategii de joc eficiente și economisitoare de energie este probabil atributul principal căruia aceștia îi datorează succesele majore, incluzând aici ultimul mare trofeu, obținut în Germania în 2006.
Noua față a jocului Italiei este cu siguranță o opțiune, din multele pe care și le-a pregătit. Acest joc ofensiv și impunător, cu risipă mare de energie (vezi kilometrii alergați de Leonardo Spinazzola pe banda stângă) nu va fi probabil modul în care Mancini va aborda toate meciurile. Poate la fel ca Atalanta în meciul decisiv cu Ajax Amsterdam, în grupele Ligii Campionilor, va alege un moment în care Italia va surprinde prin folosirea unei tactici tradiționale italiene.
Necalificarea la turneul final al Cupei Mondiale din 2018 a rănit grav orgoliul italienilor care au reușit însă să își relanseze echipa, și să o readucă în rândul marilor puteri. La fel ca Germania care a început o reconstrucție temeinică după un turneu final mizerabil în 2004, în care nu au reușit nici o victorie, deși au fost în grupă cu debutanta Letonia, și Italia s-a alarmat la apariția unui insucces major. Ambele națiuni, cu un simț patriotic deosebit, au renăscut și au creat un fotbal ofensiv, de dominare. Nu pot aici să nu observ și să compar încercarea lui Rădoi de a face același lucru și la noi în România, dar la noi simțul orgoliului se rezumă la a nu lua bătaie la scoruri mari.
Revenind la Italia, echipa arată foarte impunător, și aștept cu nerăbdare să cânt imnul lor într-un meci de gală al acestui turneu, de ce nu, poate chiar finala.
L’Italia chiamo! Si!
Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe Tackle.ro, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp. Și dacă, la fel ca noi, abia aștepți meciurile de la EURO 2020, trăiește turneul alături de noi aici.
Fizician român pierdut în Pădurea Neagră, caută izvorul Dunării să îl aducă înapoi în țară. Este, în ciuda locației actuale, un simpatizant al lumii latine. Pasionat de fotbal și de Roma antică, scrie despre fotbal din plăcere.
