Manchester United după 9 puncte din 9

9 puncte din 9. 0 goluri primite. Totuși, suporterii lui Manchester United trebuie să-și păstreze entuziasmul temperat.

Pentru fanii United, începutul sezonului pare că alinierea stelară se, în sfârşit, întâmplă; trei meciuri, trei victorii, nici un gol primit, transferuri complete şi cu impact imediat, nici o accidentare gravă şi, cel mai important, întoarcerea în fotbalul european glamorous, de marţi şi miercuri, nu în friguroasele seri de joi.

Într-adevăr, aşa cum scriam şi în preview-ul pentru sezonul proaspăt, United trebuie – şi a început să o facă – să înveţe să îşi câştige meciurile unde, logic, casele de pariuri îi scriu cu victorie solist. Unde trebuia să câştige, până acum, Manchester United au făcut-o şi au făcut-o convingător. Cu impactul excelent şi imediat adus de Nemanja Matic, care l-a eliberat complet pe Pogba şi care a protejat o apărare încă în formare, şi cu o serie de revelaţii plăcute – Phil Jones întors, într-un final, la forma de la Blackburn Rovers, consistenţa lui Mkhytarian, rolul de joker decisiv al lui Martial – United a pus un solid prim rând de cărămizi la temelia unui sezon lung. Ne aşteptăm că diavolii roşii să joace în jur 60 de meciuri în acest an, în toate competiţiile, iar fundaţia se construieşte acum.

Însă pentru fiecare punct pozitiv, există şi liniuţe negative. Acţiune şi reacţiune, desigur, dar beţia acestor 9 puncte şi 10-0 în linia de clasament trebuie temperată.

1. United vs. adversari, totuşi, uşori.

E greu să evaluezi echipa după meciuri acasă cu West Ham şi Leicester şi o deplasare la Swansea, o echipă care, la acel moment, se afla înainte de construcţia din finalul mercato-ului de vară. Toate trei sunt, fără doar şi poate, candidate la orice poziţie în clasament care nu se scrie cu o cifră. Deşi fiecare din ele vor încurca, probabil, paşii mai marilor din EPL la un moment sau altul, nu sunt echipe cu ajutorul cărora să evaluezi obiectiv o candidată la titlu. Da, sunt 9 puncte cu echipe mai tari decât cele cu care United înşiră egaluri dureroase, care au privat-o de locul 3 anul trecut (Burnley, Watford, Stoke şi Hull, toate acasă…), dar valoarea e net inferioară adversarilor de cursă lungă pentru Mourinho.

Mai mult decât atât, studiind meciurile, doar cu West Ham a părut United confortabilă, meciul cu Ciocănarii fiind singurul în care cei în roşu au dominat cu rezultate concrete, în ambele reprize. Meciul cu Swansea a fost unul extrem de frustrant, cu o echipă care a jucat într-un foarte conservator 5-4-1 şi care a lovit bara la 0-0, înfrântă de un gol de început de sezon – marcaj naiv la Pogba şi reacţie întârziată a lui Fernandez la Bailly, marcatorul lăsat liber în careul mic. Contra lui Leicester, United a dovedit că încă nu ştie ce să facă cu mingea. 69% posesie, dar raportul şuturilor pe poartă a fost 7 la 4 (includem aici şi un penalty ratat de Lukaku), adică De Gea a trebuit să apere de două ori mai multe şuturi decât în primele două meciuri la un loc.

Și mai mult, Harry Maguire, probabil al 18-lea fundaş central, ca valoare, din EPL, a ţinut de unul singur tot atacul lui United. În mod firesc survine întrebarea: cum se va comporta ofensiva împotriva pedigree-ului apărării lui Chelsea, Manchester City sau Tottenham? Per ansamblu, United a alergat teribil de mult pentru ce-a obţinut, iar scorurile de 4-0 nu sunt realiste, întrucât ambele au fost dramatic crescute după 2-0, când echipele adverse au renunţat să mai ţină garda sus, momente în care Martial a fost şi este letal.

2. Lipsa consistenţei pe flancurile apărării.

Recent, după perioada de transferuri din vară, Mourinho a susţinut vreo trei idei: finalizarea perioadei de transferuri înainte de prima etapă din EPL, crearea a trei ferestre de transferuri şi, ce ne interesează pe noi, nevoia de încă 3 jucători pentru a-şi completa lotul. Două din aceste poziţii sunt lateralele apărării. Ciudat, în primă instanţă, dată fiind canitatatea – şi chiar calitatea – de acum. Shaw, Blind, Young, Valencia şi Darmian sunt 5 oameni competenţi pentru 2 poziţii.

Eric Bailly şi Marcos Rojo pot oricând juca în dreapta, respectiv stânga. Pe hârtie, Mourinho e răsfăţat. În teren, Mourinho are bătăi de cap. Shaw şi Young sunt şi vor rămâne multă vreme accidentaţi şi, în ultimă instanţă, nu oferă soliditate, certitudine, siguranţă. Daley Blind e o soluţie de fundaş lateral pentru că aşa a început fotbalul la Ajax, dar Daley Blind fundaşul stânga este şi va rămâne cel care a fost complet depăşit de Adi Popa, în dubla Stelei cu Ajax, în Europa League, acum câţiva ani. Mateo Darmian, deşi un incontestabil jucător de Naţională pentru Italia, versatil şi disciplinat, se înscrie în linia Shaw-Young, neoferind consistenţa. Aşadar, Antonio Valencia… şi atât!

Desigur, apărarea e protejată de Nemanja Matic, dar şi motoarele sârbeşti vor simţi uzura. Rămânem, aşadar, cu un punct nevralgic şi cu o întrebare firească: de ce l-o fi cedat Mourinho pe Fosu-Mensah, chiar şi împrumut fără opţiune?!

3. Formula de trei din spatele lui Lukaku nu e încă definită.

Şi nici definitivă. La prima vedere, Rashford – Mkhytarian – Mata oferă o diversitate aproape ideală. Un vârf transformat in extrema incisivă, un pasator desăvârşit cu apetit pentru gol şi un elegant conducător de joc, cu un aport ofensiv deloc de neglijat. Problema intervine când, pe hârtie, doar armeanul Mkhytarian a oferit, până acum, dividendele aşteptate. Nu aş dori să minimalizez inima şi determinarea lui Mata, precum nici nu consider exagerată afirmaţia că Rashford este, la ora actuală, cel mai bun jucător U21 al Angliei.

Însă, luând în calcul şi variantele de pe bancă – Lingard şi Martial – United nu aliniază nici un jucător de calibrul lui Hazard, Eriksen, Sanchez sau De Bruyne, în contextul campionatului englez. Desigur, aceşti cinci jucători sunt, în teren, cinci soluţii complet diferite, inclusiv din punct de vedere tactic; spre exemplu, sunt sigur că-l vom vedea pe Lingard când Mourinho consideră că un jucător de bandă advers are nevoie de atenţie sporită în defensivă, sau că Rashford va fi, pe termen lung, primul înlocuitor pentru Lukaku, şi nu Zlatan Ibrahimovic.

Această înşiruire de fapte şi observaţii mai forţează o întrebare: de ce l-o fi cedat Mourinho pe Andreas Pereira, chiar şi împrumut fără opţiune?!

4. Cine îl forţează pe Lukaku să joace ameninţat de banca de rezerve?

În nici un caz nu Zlatan Ibrahimovici! United a jucat la marketing şi moral când l-a readus pe suedez între linii. Da, Zlatan probabil va împinge vreo 7, poate 9 mingi în aţe, până la anul în mai, însă el nu este astăzi capabil de un sezon în care să alterneze cu Romelu Lukaku, într-un mod eficient. Rămânem, aşadar, cu varianta Marcus Rashford. Un fan United ar fi ipocrit sau necunoscător să îngâne că această variantă e nesatisfăcătoare; reiau ideea că atacanţi centrali mai buni decât Rashford, englezi, sunt doar Kane şi poate Vardy. Dar, ca şi în cazul de la punctul 3, Manchester United nu oferă o opţiune solidă.

Statistic vorbind, Romelu Lukaku nu se accidentează pe termen lung, dar nici nu putem judeca valoarea unui lot pe prezumţii, speranţe şi pe pilda drobului de sare, poate-poate n-o pica peste picioarele belgianului. În cele trei meciuri de până acum, Lukaku a cărat 270 de minute…

5. Lipsa liderului natural, de tip simbol al clubului.

În anii ’90, Steve Bruce, Eric Cantona, Roy Keane şi Peter Schmeichel au încălţat ghetele simbolului din teren, al omului către care se uitau, la greu, restul. Şi procedau la a muşca din adversar, măcar pentru onoare. În anii 2000, pe rând, United s-a uitat la Scholes, la Giggs, la Ferdinand şi Vidic, uneori chiar şi la van Der Sar. Şi s-a simţit mereu oţelul din muşchii pulpelor lor pline de cicatrici şi medalii.

Spre finalul anilor 2000 şi după 2010, cel mai greu tricou roşu a fost îmbrăcat, mai mereu, de Rooney. Cu menţiunea că şi Carrick a fost acolo (ca să contrazică versurile celor de la BUG Mafia, nu?). Astăzi, cu regret, constatăm că cei mai vechi jucători ai lui United sunt Antonio Valencia şi David De Gea, dintre titularii indiscutabili. Ambii, jucători de certă valoare şi aproape idoli ai tribunelor post 2010, dar nici unul nu reflectă calităţile unui lider, unui leu sălbatic, ale unui sculptor de glezne, la nevoie.

Aducerea lui Zlatan, prelungirea contractului lui Carrick şi menţinerea lui Mata – un tradiţional neadmirat de către Mourinho – s-au întâmplat pentru a păstra câteva cadre experimentate. Pe termen lung, nu entuziasmul câştigă trofeele dorite, ci viclenia, maturitatea şi înţelepciunea. 9 puncte din 9 sunt îmbucurătoare, dar în toate trei partidele s-a evidenţiat un lider neaşteptat, ce ridică sprâncene: Nemanja Matic. Mă declar puţin circumspect şi cred că şi tribuna trebuie să o facă…

În concluzie, pozitivul vine din două lucruri de necontestat: linia de clasament şi moralul oferit de aceasta. Pe termen mediu şi lung, United are întrebări de răspuns şi murmurul bătrânilor de potolit.

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube  pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier League!