Notti magiche. Italia – Anglia 1-1 (4-3 d.p.)

Italia naște eroi, nu vedete! Este unul din principalele motive pentru care au fost favoriții mei de ceva timp. Nu este doar victoria Italiei ce am văzut în noaptea asta magică, ci victoria fotbalului asupra vedetelor de hârtie. Hârtia banilor, that is. Triumful nopții de 11 Iulie 2021 este al ideilor mărețe asupra unui fotbal regizat de bani.

Detalii ”financiare”

Italienii au jucat în grupe fără Federico Chiesa, care a făcut ravagii prin toate apărările pe care le-a avut în față. Au jucat tot turneul fără cel mai scump fundaș, Alessandro Bastoni. În loc l-au avut pe Chiellini care valorează 1,5 milioane de euro și alerga ca un nebun la finalul prelungirilor finalei, blocând atacuri și susținând construcția chiar și aproape de careul advers. Ce lider, ce erou! Banii nu contează și cei care continuă să vadă jocul în felul acesta vor pierde.

Chiellini agil
Chiellini se opune cu agilitate atacurilor engleze până la final

 

Emoțiile pozitive față de acest succes sunt nemărginite, și nimic nu ar fi mai trist decât să văd o competiție de fotbal în care cel mai scump lot, cel mai bogat club, câștigă și domină fără rezistență. Nu părerea evaluatorilor financiari face diferența când ești în teren. Este un sport de echipă, un sport pe care îl iubim pentru că ne regăsim în el. Viața este asemănătoare fotbalului. Când te găsești înconjurat de mamuți financiari și ai impresia că nu ai nicio șansă să îi învingi, privește asupra lucrurilor care contează cu adevărat. Asupra valorilor unei societăți sănătoase, unite și determinate. Așa vei găsi soluția, pentru că dincolo de calculele hârtiei, este un factor uman, sunt conștiințe umane care nici știința nu le poate explica încă, de unde vin și de ce există. La fel ca echipa Italiei din acest turneu, orice grup unit de oameni poate răsturna așteptările ”experților” aceștia financiari.

Sper ca și jucătorii, conducătorii, dar în special fanii fotbalului nostru să înțeleagă acest lucru. Echipa U21 din 2019 nu a fost nici un accident și nici o alarmă falsă care nu a confirmat. A fost un grup unit, nedivizat de o presă de-a dreptul imbecilă uneori, de interese ale unor agenți fără scrupule sau frustrări ale unor epave care nu înțeleg ce înseamnă să fii lider.

Rețeta Italiei

Revenind la Italia acestui turneu, aș vrea să îmi spună și mie cineva care nu se uită constant la Serie A, dacă știa dinaintea acestui turneu cine e Leonardo Spinazzola sau Manuel Locatelli. Sau dacă ar fi crezut vreodată că Federico Chiesa, Nicolo Barella sau Matteo Pessina pot juca așa cum au făcut-o. Dar de Domenico Berardi știați? Lotul Italiei a fost al 6-lea ca valoare în bani de la acest turneu final iar majoritatea jucătorilor din lotul lor nu însemnau mare lucru pe scena internațională. Dar felul în care a fost modelat acest grup de către genialul artist renascentist Roberto Mancini, a creat acești eroi fantastici. Nu după rețete capitaliste, ci după valori de echipă, de grup.

Rețeta capitalistă a tinerilor de sute de milioane de euro a fost înfrântă dur la loviturile de la 11m. Introduși de Gareth Southgate special pentru a marca din penalty, Marcus Rashford (23 ani, 85 milioane de euro) și Jadon Sancho (21 ani, 100 milioane de euro) au ratat. La fel a făcut apoi și Bukayo Saka (19 ani, 65 milioane de euro). Jucătorii cu experiență au marcat pentru Anglia. Pentru Italia au executat jucători care nu valorau nici unul mai mult de 40 milioane de euro, dar toți cu experiență. Să mai spună cineva că valorile astea de pe transfermarkt nu sunt o farsă sinistră.

Rashford ratează
Rashford rateză lovitura de la 11m

 

La cluburi nu este întotdeauna la fel de clară această distincție între echipe adevărate și fake-uri umflate de agenți și proiecte lipsite de înțelegere a umanității celor implicați, fiindcă toate echipele pot vinde sau cumpăra jucători. Dar la nivel de echipe naționale, jucătorii nu își schimbă echipele în funcție de direcția din care bate vântul banilor.

Super Liga Europei – coșmarul sezonului încheiat

Continuând ideea rețetei capitaliste, am avut acel episod la fel de sinistru, cu Super Liga Europei. Strategia de show de tip american, cu tot felul de giumbușlucuri menite să câștige fani care să fie atrași de orice în afară de competiția sportivă, nu va crea asemenea momente ca în această noapte niciodată. Fanii pe care italienii și i-au câștigat în acest turneu final nu au fost câștigați cu nici un fel de truc de marketing sau de vreo campanie de publicitate costisitoare. Aici este pur și simplu vorba de capacitatea acestor fani de a se identifica cu un concept, cu un ideal. Italienii au reprezentat acest ideal, cu pasiune, uniți, au reprezentat valori sportive, au arătat entuziasm, iar toate aceste lucruri nu costă nimic (șocant, nu? sigur e vreun idiot undeva care încearcă în momentul ăsta să evalueze în bani sentimentele italienilor și a fanilor acestora).

Di Lorenzo se bucură
Di Lorenzo se bucură fluturând steagul țării sale

 

În contrast cu o Super Ligă, EURO 2020 este o competiție cu puține meciuri, dar decisive, intense, comprimate într-o lună de zile. Nu o lăbăreală întinsă la maxim, cu unicul scop de a stoarce cât mai mulți bani de la suporteri și a-i ține cât mai mult în fața televizoarelor pentru meciuri cu sau fără miză ca să poată urmări în timpul ăsta și cât mai multe spoturi publicitare, că noi nu avem nimic mai bun de făcut în viețile noastre. Să plătim zeci de euro pe lună să vedem Super Liga și să umplem buzunarele unor oameni care nu au nici o legătură cu sportul în sine. Fotbalul trebuie să rămână despre sport, identitate și valori umane.

Banul nu trebuie să fie prezent în fiecare aspect al vieții. Lumea refuză prea mult să înțeleagă faptul că banul este un mijloc, și nu un scop. Într-o societate sănătoasă ar trebui să fie ilegal să faci din ban un scop. Scopul ar trebui întotdeauna să fie o contribuție pentru grup, societate. E ca și cum un fotbalist ar juca întotdeauna numai pentru a își mări valoarea personală pe transfermarkt, în loc să joace pentru echipă. Dar asta se întâmplă mult prea des în viața obișnuită a corporațiilor din zilele noastre. De-asta spun că fotbalul este despre viață și de-asta îl iubim.

Istoria unei finale eroice începe prost

Meciul în sine a avut o poveste la fel de deosebită ca și simbolistica sa. Începutul a stat sub influența atmosferei extraordinare de pe Wembley. Stadionul plin cu fani englezi a dat aripi englezilor și a pus plumb în ghetele latinilor care au fost mai dezorientați decât în orice moment al acestui turneu de până în atunci. Întreaga organizare a jocului italienilor a avut de suferit până în momentul în care au reușit să treacă peste șocul primit dinspre publicul extrem de ostil și șocul golului extrem de rapid. Tactica italienilor era clar că trebuie să fie aceeași pe care au avut-o în toate partidele, cu excepția meciului cu Spania unde posesia iberică a fost de o calitate mult prea mare. Însă Italia nu era pe nicăieri. Englezii pătrundeau ușor în adâncime, țineau de minge, iar italienii păreau să joace cu un trac aparent inexplicabil, greșind pase simple și atacând parcă fără convingere.

gol Shaw
Shaw marchează foarte rapid – minutul 2

 

În ultimul sfert de oră al primei reprize, după ce au depășit acest șoc multiplu din startul meciului, italienii au început încet, încet să facă ce știu, ce i-a învățat Mancini. Au atacat, au menținut posesia, și s-au năpustit ca furnicile asupra englezilor atunci când aceștia recuperau mingea. Pauza a fost și ea un sfetnic bun pentru că Mancini probabil a înțeles exact ce s-a întâmplat și a reușit să îi facă și pe jucători să înțeleagă faptul că nu ar trebui să se îndoiască de puterea grupului din cauza a ce s-a întâmplat în prima repriză.

Revanșa de după pauză

Italia a ieșit de la cabine cu o determinare greu de imaginat în primele 45 minute. Chiesa alerga cu mingea la picior mai ceva ca Mbappe, Chiellini bloca tot, Emerson era mult mai sigur pe flanc, Insigne intra în careu și crea pericol constant așa cum ne-a obișnuit că poate să o facă. Anglia era în alertă. Calitatea posesiei jucătorilor englezi nu era de ajuns pentru a evita iureșul defensiv al italienilor. După ce Italia aproape că nu a existat în prima parte a primei reprize, același lucru se poate spune de Anglia în prima jumătate a reprizei secunde. Italienii au forțat și, inevitabil, au marcat. Anglia a avut o zvâcnire dar în cele din urmă tot Italia a continuat să domine.

În ultimele 10 minute însă Italia a fost lovită din nou de un ghinion incredibil. După ce în meciul cu Belgia, cel mai bun jucător al turneului pentru ei de până atunci, Leonardo Spinazzola s-a accidentat grav, acum a fost rândul celui mai bun jucător din acest meci să părăsească terenul accidentat. Chiesa, principalul pericol la poarta Angliei, omul cu cea mai mare putere de pătrundere al azzurrilor, nu mai putea continua și îi lăsa locul lui Federico Bernardeschi. După ce și Barella părăsise terenul în debutul reprizei, iar Insigne și apoi Marco Verratti urmau să o facă, Italia rămânea unpic descoperită pe partea tehnico-artistică de creație. Jocul de pase devenea unpic lemnos, cu Bryan Cristante sau Andrea Belotti, dar a existat un element pe care totuși Italia nu l-a pierdut nici după aceste schimbări majore de efectiv. Determinarea, dorința și dragostea față de ce reprezentau acolo pe teren a rămas. Ca întotdeauna când jucători importanți au lipsit pentru italieni, aceștia au depășit momentul ca o echipă adevărată, cu o încredere debordantă în înlocuitorii celor ieșiți.

Chiesa dominând
Chiesa în unul din raidurile prin apărarea Angliei

 

Impasul ideologic al Angliei

Intrarea lui Jack Grealish a fost un moment care a adus Angliei un plus extrem și mă face să mă întreb de ce acest om nu a început în teren meciul cel mai important al naționalei sale de la acest turneu. De asemenea greu de înțeles este de ce într-un meci în care a fost dominat clar de Italia în a doua repriză, Southgate nu a încercat să se folosească mai mult de modificări de efectiv și mai devreme. El și-a permis luxul în aceste condiții să păstreze două schimbări pentru finalul prelungirilor. Un plus de la Grealish mai devreme sau un Jadon Sancho rapid pe contra-atac poate că ar fi ajutat mai mult. Dar el nici nu încercat cu Sancho, iar pe Grealish l-a introdus doar 20 de minute. Felul în care liderul de pe bancă al grupului englezilor a gestionat această finală a fost oribil. Practic, Soutghate a fost vinovatul principal și pentru a doua înfrângere a Angliei la penalty-uri pe Wembley la un turneu final. Lipsa acestui lider și a liderului Harry Kane pe care îl știam de la Cupa Mondială, au fost esențiale în felul în care Anglia a pierdut lupta. Dacă Harry Kane s-ar fi simțit la fel de legitim și natural ca lider al echipei, cum s-a simțit Chiellini, am fi văzut o altă Anglie.

Deziluzia englezilor
Antrenorul Gareth Southgate (la cravată) și Harry Kane (numărul 9) privesc bucuria italienilor alături de alți colegi

 

Anglia e pe drumul bun, dar tinerii din Anglia nu se aliniază încă la niște valori de grup și poate că nu au înțeles proiectul lui Owen Eastwood pe deplin. Cum sunt sigur că Kane l-a înțeles. Nu îl simt și nu îl trăiesc acești tineri, ci îl văd ca pe un fel de exercițiu lipsit de însemnătate emoțională. Un lucru ciudat pe care l-am observat la finalul partidei, un moment care ar fi trebuit să aibă o încărcătură emoțională mare pentru englezi după înfrângerea a ceea ce ar fi trebuit să fie visul acelei echipe, a fost că cei mai mulți englezi nu plângeau. Erau prea mândri ca să își arate emoțiile? Sau poate că nu au reușit totuși să înțeleagă ce înseamnă să ții cu adevărat la grupul alături de care lupți? Avantajul latinilor din punctul ăsta de vedere (văzut și la triumful lui Messi cu Argentina – ce moment emoționant la finalul partidei când toată echipa a sărit să îl îmbrățișeze pe căpitan) este că aceștia își exprimă fără reținere aceste emoții, iar energia venită din aceste momente este extraordinară.

Siam pronti alla morte (=suntem pregătiți să murim)

Către finalul partidei, unul din comentatori spunea că ”e greu de înțeles de ce Anglia e mai obosită decât Italia”. Adevărul era că Italia era probabil mai obosită fizic, neexistând nici un dubiu că pregătirea fizică a englezilor este superioară. Dar energia italienilor a venit de altundeva. Jucătorii Italiei s-au sacrificat la propriu, după cum spuneam în preview-ul finalei că le ordonă imnul lor cântat cu atâta pasiune. Primul a fost Spinazzola, care a făcut eforturi supraumane până când corpul său a cedat pur și simplu. La fel a făcut și Jorginho, care însă a reușit chiar să și continue accidentat finala, nedorind sub nici o formă să își părăsească colegii. Și cum a jucat! Accidentat! Apoi a venit rândul lui Chiesa care și el a alergat de nebun cu mingea la picior, presărând teamă în rândul englezilor. A alergat până a cedat fizic. Același lucru s-a întâmplat și cu Insigne care a ieșit epuizat și șchiopătând. Probabil nu accidentat dar cu mușchii epuizați. Barella nici el nu a mai putut continua partida când a fost schimbat. În aceste condiții italienii alergau mai mult ca englezii la final. Pentru că ei alergau până cădeau pur și simplu și nu se mai puteau ridica.

Notti magiche. Italia Anglia
Jucătorii italieni se bucură alături de suporteri

 

Radu Paraschivescu a spus că acest turneu nu a avut idoli, că aceștia au dispărut. Pai dacă Chiellini nu este un idol pentru tinerii fotbaliști de pretutindeni, nu știu cine mai e idol. Să fii un idol nu înseamnă să fii vedetă, ci să fii un exemplu demn de urmat. Mulți căpitani de echipă din fotbal nu ies în evidență prin felul în care conduc echipa, dar Chiellini este omul exponent al tuturor acestor valori de care am vorbit în acest articol.

L’Italia chiamo! Si!

Un lucru care mă bucură însă foarte mult este că acești lideri exemplari, cum sunt Chiellini și Bonucci, au influențat în mod clar toată generația tânără a Italiei de la acest turneu. O generație care va cunoaște valorile după care se construiește o echipă. O generație care poate duce mai departe sentimentele care i-au fost insuflate de acești oameni frumoși. Mancini a readus frumusețea în jocul echipei, a readus o identitate măreață echipei, și a organizat grupul într-un mod armonios. Fericirea și dezinvoltura cu care echipa se exprimă pe teren și în afara lui sunt semnele unei echipe construite pe baze sănătoase. Poate îl vor face și pe Gianluigi Donnarumma să înțeleagă că Parisul e o greșeală. Jucătorul turneului este acest băiat de 22 ani care nu doar că debuta, dar devenea titular în poarta marelui AC Milan la cruda vârstă de 16 ani. La 22 ani poate că nu înțelege încă faptul că banii de la Paris nu sunt valoarea pe care o caută în carieră și în viață. El a fost însă în final eroul principal care a adus titlul, a apărat ultimul penalty în fața lui Saka și a adus Italiei cupa după toate obstacolele pe care aceștia le-au întâmpinat, de la accidentările și epuizarea la care au fost supuși la publicul ostil de pe Wembley. Și la final am auzit în tot stadionul ”Notti magiche”.

Bonucci marchează
Bonucci marchează de la punctul cu var

 

Chiar și dacă Donnarumma va trece prin dezamăgiri crunte la echipa de club, el va avea întotdeauna echipa națională alături de el. Acolo va găsi întotdeauna grupul cu care a luptat până la epuizare în 2021 pentru un titlu de poveste. Italia îl va chema întotdeauna, la fel ca și pe Chiesa, pe Bastoni, și pe toți demnii urmași ai marilor Baggio, Pirlo, Maldini, Chiellini și Bonucci. Iar ei vor răspune întotdeauna răspicat: Si!

Notti magiche. Italia - Anglia
Donnarumma este eroul din finalul partidei

 

Notti magiche. Italia - Anglia
Noapte albă pentru fanii Italiei

 

 

Dacă ți-a plăcut ce ai citit pe Tackle.ro, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp. Și dacă, la fel ca noi, abia aștepți meciurile de la EURO 2020, trăiește turneul alături de noi aici.

Show CommentsClose Comments

Leave a comment