fbpx

You’ll Never Write Alone

La 30 de ani după ultimul titlu al echipei, Liverpool a câștigat Premier League. Acum, după ce visul a devenit realitate după 30 de ani de așteptare, am invitat 30 de fani Liverpool să exprime în cuvinte ce simt.

Costin Ștucan

A fost groaznic de lungă așteptarea asta, dar în ultimele secunde ale meciului de pe Stamford Bridge mă gândeam că totul a trecut parcă într-o clipă: adolescența cu postere cu McManaman, Fowler, Rush, Barnes pe pereți, bucuria transferului lui Saunders, nereușit în final, apoi fericirea că McManaman ia de unul singur Cupa Ligii din ’95, dezolarea de la finala Cupei din ’96, primul tricou cumpărat în vara lui 1996, titlul pierdut în 1997, plecarea devastatoare a lui McManaman, meciul din Giulești văzut chiar de lângă Fowler, în stânga băncii lui Livepool, anul cu cinci trofee și niciunul Premier League, plecările lui Fowler și Owen, noaptea fantastică de 25 mai 2005 de pe Atatürk și bucuria din piața Taksim, încrederea în Benitez pe care nu mi-am pierdut-o nici acum, Torres și speranțele risipite de golurile tragice ale lui Macheda, coșmarul Hodgson, iluzia că Dalglish va face totul ca înainte, antipatia pentru Rodgers, apoi drama nemeritată a căpitanului Gerrard, magnetismul venirii lui Klopp, finala pierdută cu Real, trofeele din ultimul an.

Toate mi-au trecut prin cap în timp ce așteptam ca un copil de grădiniță să se termine Chelsea – City. Acum nici nu știu cum să mă bucur. E trei dimineața, dau refresh internetului din minut în minut și în interior simt o liniște plăcută. 30 de ani s-au dus definitiv la culcare.

Dan Terea

Sunt fericit! Iar spre deosebire de momentele în care câștigam Champions League sau alte trofee, descrise printr-o euforie și o bucurie mare simțită în acele clipe, fericirea în urma obținerii titlului în Premier League vine într-un alt mod, mai liniștit, dar mai însemnat. Poate și pentru că se întâmplă cu mult timp înainte de finalul campionatului, după un sezon remarcabil. De data asta, este mai mult o senzație de împlinire și o satisfacție așteptată de atât timp. Am fost foarte aproape de câteva ori, trebuia să se întâmple. Și sunt atâția cei care o merită – Klopp, jucătorii, suporterii Liverpool din toată lumea.

Dorin Moise

Succesul este rezultatul unei creșteri organice, atât din punct de vedere financiar cât și din punct de vedere al duratei. Financiar – clubul a crescut constant, dar a menținut o balanță a cheltuielilor sustenabilă. De exemplu, cele mai scumpe transferuri (Virgil si Alisson) au venit cu banii primiți din vânzarea lui Coutinho. Din punctul de vedere al duratei, Klopp a avut nevoie de aproape 5 ani pentru a ajunge aici, transformând încet, dar sigur, suporterii from doubters to believers.

În ultimii 5 ani, clubul a fost transformat în ansamblul lui: de la strategia de transferuri la nutriție; de la mentalitatea jucătorilor până la centrul de antrenament. Până și stadionul a primit o tribună oficiala mai mare. Succesul nu a venit întâmplător, ci a fost rodul unei transformări îndelungate și planificate, în cele mai mici detalii.

Drumul către succes nu a fost lipsit de frustrări (locul 2 sezonul trecut cu un număr record de puncte), sacrificii (cupele interne) și îndoieli (Matip? Wijnaldum? Robertson? Milner?). Dar toate acestea au fost necesare pentru a ajunge aici.

Nu mă gândesc că au trecut 30 de ani de la ultimul titlu; sunt un suporter Liverpool de generație mai nouă. Mă gândesc însă la finalul sezonului 2013-2014 și la Steven Gerrard, scouser-ul care și-a dorit acest titlu mai mult decât orice.

Andreea Giuclea

Partea bună, când ții cu o echipă care n-a mai câștigat titlul de când aveai doi ani, e că trăiești toate emoțiile pentru prima oară. E prima oară când calculezi puncte și meciuri rămase cu încredere, nu doar cu speranță, prima oară când te bucuri la golurile altei echipe, prima oară când te trezești că ai lacrimi în ochi și o senzație ciudată în stomac, pe care n-am putut să le anticipez oricât aș fi încercat să-mi imaginez cum va fi. Cum a spus Klopp, și el înlăcrimat, după victoria lui Chelsea cu Manchester City: „N-am crezut niciodată că va fi așa”.

Dar ce-mi place cel mai mult nu e neapărat titlul (deși n-o să neg că it feels really good), cât sentimentul că așa trebuia să fie. Că e mai mult decât meritat pentru o echipă care a suferit atât să ajungă aici, dar a ajuns jucând spectaculos și dominând, condusă de un antrenor care zice mereu ce e nevoie să te facă să crezi în cele mai imposibile lucruri, cu fani așa speciali, cu o istorie așa complicată. Când un jurnalist l-a întrebat pe Klopp dacă să câștige e cel mai important lucru, a răspuns: „Absolut nu. Ce contează e cum îți trăiești viața.” Iar Liverpool a trăit și a construit așa frumos în ultimii ani, că n-avea cum să nu vină și momentul ăsta.

click aici sau pe poza de mai jos pentru a citi newsletter-ul lunar al Andreei

Emanuel Ivan

Sunt mândrul posesor al unui felurit mănunchi de emoții care s-au adunat în inima mea de-a lungul ultimilor 14 ani, de când viața mea a început sa se împletească cu viată clubului ăsta.

De la semifinale pierdute în lacrimi de copil cu Chelsea în UCL, la nopți de joi care păreau irosite uitându-mă la Rabotnicki, și până la speranțele înșelate ale unui june care bântuia o redacție de sport prin sezonul 13/14.

Avem multe cicatrici adunate împreună.

Dar în momentele acestea, inima mea e împăcata și împlinita. Nu doar pentru că s-a obținut în sfârșit un trofeu care parcă nu mai venea, dar pe care sincer să fiu l-am anticipat de luni bune, ci pentru momentul în care se află clubul acesta, pentru atmosfera din vestiar, pentru atitudinea oamenilor implicați în club și pentru multe altele, care îmi permit în sfârșit să pot spune că, într-o măsură deosebită, văd și trăiesc versurile YNWA în realitatea clubului.

Și, ca sa închei într-o notă personală: faptul că titlul s-a decis chiar pe Stamford Bridge, acolo unde am fost în tur la Chelsea-Liverpool, acolo unde pentru prima dată în viața mea mi-am văzut favoriții pe viu, pune din nou un strop de aventură personală împletită între viața mea și viața clubului de fotbal Liverpool.

Horia Matei

De aproape 40 de ani echipa asta mă stoarce de energie cu aceeași viteză cu care mă încarcă de adrenalină. La finalul meciului după care am devenit campioni eram sleit. Fericit, dar strivit de cei 30 de ani de așteptare. A lipsit exuberanța, dar am repetat ritualul de după Istanbul și mi-am turnat șampanie în cap. A doua zi, când l-am văzut pe Klopp spunând „tell the world, we are the champions of England,” lacrimile și-au cerut partea. De acum știu că urmează încărcarea. Pentru oricât e nevoie până la următorul miracol.

Daniel Stanciu

Fanii lui Liverpool se împart în două categorii: înainte și după Istanbul. Eu sunt din prima categorie. Am văzut multe în anii ăștia: de la gol luat cu ajutorul mingei de plajă, la alunecarea lui Gerrard. Titlul a venit așteptat după mult prea mult timp. A fost un titlu „cu preaviz”. Acum e bine. E liniște. Putem să așteptăm și alte trofee. Acum știm că putem. Iar!

Sergiu-Sebastian Itu

Cât de stupid sună sa aștepți 30 de ani pentru aceeași chestie? 30 de ani… Și în fiecare an să zici „anul următor e anul nostru”. Să aduni 97 de puncte la finalul unui sezon, dar să nu fie de ajuns. Să termini pe 2. Să ajungi în 2 finale consecutive UEFA Champions League, și să și câștigi una. Să câștigi Supercupa UEFA, și Campionatul Mondial al cluburilor. Și cu toate astea să fii dezamăgit că nu ai câștigat titlul. Încă e un sentiment ciudat. Nu prea știu ce să fac, ce să zic, sau ce să scriu. Tot ce știu este că am timp suficient să mă obișnuiesc cu acest sentiment, și că îmi place la nebunie. Liverpool, campioana Premier League. Cât de bine sună asta?

Robert Racolța

Unitate. Atașament. Pasiune. Bucurie în stare pură.

Cam asta mi-a transmis acest club din momentul în care m-am îndrăgostit iremediabil de el. Și asta se întâmpla cu ceva ani în urmă, vreo 20 mai exact, pe vremea când încă nu înțelegeam prea bine ce înseamnă cu adevărat să iubești necondiționat un club de fotbal. Dar Liverpool m-a învățat pe parcurs, mi-a arătat și părțile bune și pe cele rele, mi-a arătat că azi poți să pierzi dar mâine ai șansa să revii mai puternic și să câștigi, mi-a arătat ce înseamnă să crezi până la capăt în idea de a reuși, am aflat că visele chiar pot deveni realitate când pasiunea, perseverența și dedicarea se îmbină una cu cealaltă.

Odată cu câștigarea titlului de campioană a Angliei am simțit o bucurie de nedescris, fără să minimalizez deloc satisfacțiile aduse de câștigarea altor trofee, dar titlul a fost și pentru mine, ca și pentru mulți alții, unul dintre cele mai mari vise legate de acest club, la fel de mult cum mi-am dorit să ajung pe Anfield măcar o dată în viață și să cânt din adâncul inimii „You’ll Never Walk Alone”.

Așteptarea a fost lungă dar a meritat pe deplin! Astăzi mi s-au îndeplinit ambele vise dar știu că această călătorie nu e nici pe departe terminată! Știu că acest club nu va înceta niciodată să ne ofere momente de neuitat și știu că indiferent de obstacole, va renaște ori de câte ori va fi nevoie pentru a deveni și mai puternic! Liverpool este și va fi mereu nu doar o mare familie ci și o stare de spirit unică!

Acum e momentul nostru! We are Liverpool! This means more!

Gabriel Gheorghe

Iată cum vedeam eu lucrurile în ce o privește pe Liverpool acum 5 ani.

Deși era fără îndoiala echipa mea preferată nu îi dădeam nici o șansă ca în următoarele decenii să câștige Premier League sau Champions League. Nici acum nu consider că era o gândire pesimista, ci pur și simplu situația în care eram nu ne permitea acest lucru.

Pierderea campionatului cu Brendan pe bancă în fața lui City în etapele de final credeam eu că a fost ultima noastră șansa de a ne transforma dintr-o pepinieră pentru echipele dispuse să arunce cu sutele de milioane într-o echipă la care orice jucător și-ar dori sa joace.

Sigurul care părea neinteresat de nenumăratele oferte venite de la cele mai prestigioase cluburi era Gerrard, iar el se retrăgea și situația părea fără ieșire. Cu toate acestea, ce a urmat pare desprins din basme și a fost posibil doar pentru că un antrenor nu a ales un club obișnuit cu finale de Champions Legue, ci a ales un club pe gustul lui. Un club cu suporteri înfocați, pătimași, loiali echipei și în cele mai grele situații și care nu o dată și-au purtat jucătorii către victorii ce păreau imposibile. Fără vreun urmă de îndoiala, Klopp este pionul numărul 1 pentru rezultatele obținute in ultimii ani. A preluat o echipa cu maxim 2-3 jucători apropiați de valoarea actuală a cormoranilor și aceia aveau gânduri de plecare la prima ofertă mai consistentă.

Transformarea echipei s-a întâmplat aproape exclusiv mulțumita lui Klopp. Primele lui declarații în calitate de antrenor nu rezonau cu ce se întâmpla la Liverpool în acel moment, dar iată ca după 5 ani minunați ne arată că poate dansa Konga și sărbători titlul cu 7 etape înainte de finalul campionatului. Klopp a arătat că dacă ai fani adevărați, ceva înțelegere din partea clubului și un manager de excepție, nu ai nevoie de super bugete ca să poți învinge orice echipă indiferent de miliardele etalate în primul 11.

După doar 3 ani juca finala de UCL, după 4 ani câștiga UCL și pierdea campionatul cu un punctaj ce în mod normal i-ar fi permis sa câștige lejer Premier League, după 5 ani câștiga cel mai scump campionat din lume în etapa 31!!! Și în tot acest timp ne-a încântat cu carisma și atitudinea lui, și fără să supere vreodată fanii, chiar dacă asta a însemnat să păstreze tot timpul titular căpitanul pe care l-a moștenit.

KLOPP to the KOP for life!!!

Mihai Rotariu

Henderson îmbrățișând-și tatăl, după finala Champions League de anul trecut. Asta e prima imagine care mi-a răsărit în minte, imediat ce Liverpool a devenit matematic campioană. O fotografie care emană atâta emoție, încât nu mai ai nevoie de cuvinte.

Nu văd om mai potrivit să conducă acest grup fantastic de la Liverpool, pentru că realmente se confundă cu evoluția clubului din ultimii 10 ani. Odată cu el, am progresat treptat de la mediocritate, critici, banter și speranțe transformate în deziluzii, la una dintre cele mai temute și respectate echipe din fotbalul mondial.

Pe munca unor băieți ca Hendo, străini de posh-ul tabloidelor sau de topul mondial al salariilor, s-a construit un sistem care poate menține Liverpool ani la rând în lupta pentru principalele trofee ale sezonului. Iar reușita asta organică, face ca așteptarea mea de 22 de ani să merite orice fault psihologic încasat de-a lungul timpului.

Image may contain: 1 person, smiling

Sașa Nesic

Încep prin a spune că sunt fan Liverpool de 20 de ani și îi urmăresc, deci, de când aveam 11 ani. E prima dată când îi văd campioni ai Angliei și mă bucur nespus de mult, sunt clipe absolut magnifice pe care le trăiesc. Pandemia ne-a îndepărtat de întâlnirile cu prietenii în pub, la meci, asta este trist, dar urmărind videoclipurile cu fanii noștrii, cu jucătorii, cu stafful LFC, cum se bucură, este magnific. Momente foarte frumoase. Suntem campionii Angliei, Europei și ai întregii lumi. Mă simt foarte bine. YNWA!

Octavian Dobre

În 1990 de-abia înțelegeam cine e Hagi. Câțiva ani mai târziu am aflat și de Liverpool. După primul meci văzut și primul “You’ll Never Walk Alone” auzit, am rămas vrăjit. Am și acum mingea cu Liverpool primită la finalul anilor 90 de ziua mea. Deci Liverpool pentru mine e mărturia că lucrurile bune se întâmpla celor care așteaptă.

Gina Asaftei

Să ții cu Liverpool nu e usor! Așa-si începea tatăl meu, fan United, discursul de încurajare în momentul în care echipa m-a „ales” pe mine, 30 ani mai târziu, îi dau dreptate, dar ceea ce s-a întâmplat aseară a fost încununarea muncii, dăruirii, pasiunii. Klopp și echipa lui de „neadaptați”, m-au făcut să plâng ca la primul sărut și ultima iubire. O nemărginita mândrie și o „piele de găina” care nu trece încă trei decenii! Tata, nu e ușor, dar nimic nu e imposibil când nu ești niciodată singur!

Mircea Octavian

E o senzație de împlinire. Deși aveam plănuită o vizită în Liverpool, în ultima etapă, a fost un sentiment mișto să mă bucur singur de momentul istoric. E ca un bonus venit pentru fiecare weekend din sezoanele mai puțin fericite. Zic bonus că și când terminam pe locul 7, cu jucători ca Spearing, Downing sau Murillo în teren, orice meci era o bucurie imensă. Și mai e un sentiment de respect incredibil pentru Klopp. Pe lângă aptitudinile lui de manager, mi se pare ca e un om exrem de echilibrat și corect. Inspirațional, chiar.

Octa Vasilescu

După ce Willian a înscris din penalty, am simțit o bucurie pură. Genul ăla de bucurie care te face să zâmbești involuntar. A fost de asemenea o ușurare, pentru că oricât de mare ar fi diferența de puncte, nu poți sa te bucuri pe deplin până la final. E păcat că nu vom vedea o paradă tradițională, cu tot orașul pe străzi, o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, dar asta este situația.

Alex Ciucă

Cred că primul sentiment care mă încearcă e cel de ușurare. Eu, unul, aștept de vreo 13-14 ani titlul ăsta. M-am îndrăgostit de LFC în 2001, dar abia câțiva ani mai târziu am înțeles care era miza unui titlu pe Anfield.

Liverpool merita de multe ori să-l câștige, așa că nu se punea problema decât de momentul în care căpitanul echipei ar fi ridicat trofeul. Pandemia ne-a dat planurile peste cap și a crescut tensiunea, dar pentru mine sezonul ăsta avea deja o altă miză: depășirea acelui record al lui Arsenal. Nu s-a întâmplat, așa că după acea înfrângere din campionat m-am consolat cu ideea că vor câștiga doar titlul.

Sper să urmeze o descătușare pentru acest club. Așa cum zicea Bill Shankly, performanța constă în repetarea succesului.

Image may contain: 1 person, indoor

Claudiu Florea

11 June 1978. Scotia vs Olanda la Mondialele din ’78. Atunci l-am descoperit pe Sir Kenny. Și de atunci sunt fan înfocat al lui Liverpool.

Souness se furișează pe stânga, chiar în afara careului, mângâie o centrare în diagonală către Jordan, la nivel cu stâlpul din dreapta. Marele atacant se ridică elegant deasupra lui Rensenbrink – kilometri deasupra – și pasează cu capul spre Dalglish, un tee-up perfect. Dalglish se pregătește, lasă mingea să sară, se învârte ca un balerin și da un șut în urcare în partea dreaptă sus, în ciuda efortului disperat al lui Jongbloed!

Am avut norocul sa fiu contemporan cu toate marile performanțe ale clubului. Prima oară i-am văzut la TV în ’90, pe 16 septembrie. Locuiam la Sarajevo și am avut șansa să vad cum i-am spulberat pe Diavoli cu 4-0, triplă Beardsley. Ce meci! Eram convins că Pool-ul era pe drumul către al 19-lea titlu. A venit 30 de ani mai târziu. Ce agonie, ce bucurie sa fii suporterul acestui club. Nu aș putea alege o generație, toți cei care au adus glorie și trofee clubului au meritat să fie acolo și s-au dedicat suporterilor. Sunt fericit acum și închei apelând la cuvintele lui Bob Paisley: „This club has been my life. I’d go out and sweep the street and be proud to do it for Liverpool FC if they asked me to.” #YNWA

Alin Ștefan

Sunt fan fotbal, iar cormoran sunt de când l-au angajat pe Klopp. Dar am știut mereu cât de special este acest club și am simțit pasiunea și dorința fanilor ca echipa să câștige al 19-lea titlu de campioană ca pe un foc mocnit. Klopp a fost catalizatorul de care acest club avea nevoie și a creat o echipă bombă, de care efectiv nimeni nu s-a putut apropia în acest sezon. Bucuria pe care o simt acum, are ceva mistic în ea, simți că ai câștigat mai mult decât titlul de campion. Mă și întreb, de unde sentimentul ăsta?

Succesul de care se bucură Liverpool vine cu o senzație de inevitabilitate. În ciuda incertitudinii create de pandemia care afectează o lume întreagă, aș putea spune că acest succes a fost predictibil. Am urmărit săptămână de săptămână tot ce a făcut acest club în ultimii ani și în tot acest timp am primit mai multe lecții. De fotbal, de leadership și despre puterea echipei, și chiar lecții de viata. Campionatul câștigat în acest sezon vine ca o confirmare că valorile și principiile pe care Liverpool le-a adoptat și cu care fanii rezonează, sunt corecte, sunt ce trebuie. Liverpool e ce trebuie!

Eduard Pătrunjel

Pentru mine, Liverpool a fost tot timpul mai mult decât o pasiune, un hobby, un club din străinătate sau o „fază” care o să treacă. Copil fiind, când în jur aveai just your average „Messis” and „Ronaldos”, eu îl aveam pe Gerrard. Când toți ziceau de trofeele lui Man U, Chelsea, City, eu tăceam. Simțeam că o să vină ceva. Dar, cu mâna pe inimă spun: nu mă așteptam la ASTA. Un iureș de emoții și trăiri pe care, dacă nu îl simți măcar o dată în viață, ai trăit degeaba.

Football is not a matter of life and death. For me it’s so much more than that.

Gabriel Pașca

30 de ani de așteptare. Cu toate acestea nu e vorba (doar) despre titlul mult așteptat. Este despre orașul care a dat cele mai importante instituții ale planetei: The Beatles, John Lennon și Liverpool FC.

E un oraș mic, construit cu sânge și emoții, tot timpul aflat în contradicție cu timpul și timpurile, dar care a impresionat și impresionează întreaga planetă. Orașul de care te îndrăgostești la prima vedere. Orașul care a învins establishmentul lui Thatcher. Orașul lui Anne Williams. Orașul de care s-au îndrăgostit Bill Shankly, Kenny Dalglish și Bob Paisley. Și Jurgen Klopp, ultimul romantic al planetei.

Liverpool nu e despre trofee. E un stil de viață. Unic. Liverpool te alege, nu îl alegi. We are Liverpool. This means more. Și nu, acesta nu e un slogan. E realitate. Pentru cei suficient de norocoși să o trăiască. The chosen ones.

Alex Cara

Aveam un an când Liverpool cucerea ultimul titlu și 12 ani când îmi cucerea inima. Se întâmpla în finala Cupei UEFA din 2001, câștigată în fața lui Deportivo Alaves. Nu-mi aduc aminte să fi văzut meciuri de-ale lui Liverpool până atunci. Mă uitam doar pentru că țineam cu românul nostru, Cosmin Contra, dar ceva mi-a distras atenția. Patosul suporterilor în roșu și imnul ăla care-mi făcea pielea de găină! Imnul ăla al cărui mesaj, deși nu stiam prea multa engleză, l-am înteles. Trebuia să-l aud din nou, să-l asimilez în totalitate. De atunci s-au strâns ceva trofee în palmares. Cupe și supercupe, naționale și internaționale, 2 Ligi ale Campionilor, meciuri de legendă, reveniri incredibile. “Sprinturi” uluitoare la Istambul – 2005, în finala FA Cup împotriva lui West Ham – 2006, sau miracolul de pe Andfield reușit în fața Barcelonei – 2019. Toate acestea deveneau simple consolări la finalul fiecărui “maraton” Premier League. Not anymore.
Jürgen! I love you, man!

Bogdan Roșca

E un sentiment ciudat, trebuie să recunosc. După câștigarea UCL, un titlu ratat la mustață parcă asta ni se cuvenea. Era prea mult să-l pierdem și pe ăsta. Deși bucuria e mare parcă totuși era prea clar că e al nostru. Eram prea sigur de el. Semnat: un suporter creat de fani.

Florin Lazăr

E o ușurare! La modul cel mai sincer, sunt foarte mulțumit cu doar 14 ani de așteptare. Țin cu echipa din 2006. Alții au trebuit să aștepte mult mai mult momentul ăsta care, dacă nu era Klopp la conducere, nu știu când ar fi venit. E un fel de respiro după un maraton pe care nu te-ai mai fi așteptat să îl termini. E un mix între a sta să cânți zile întregi despre echipă și jucători și a asculta acele cântece în liniște rememorând amintirile adunate în tot acest timp. A fost o lecție de răbdare și perseverență și toată așteptarea a meritat. Iar ăsta cred că e abia începutul.

Sebastian Ujică

Te aștepți să urli. Să începi să dansezi, să cânți, să te bucuri așa cum nu ai făcut-o vreodată. În schimb, plângi. Necontrolat. Cu gândurile la băieții ăștia minunați pe care îi iubești deși îți sunt necunoscuți. Cu gândul la Jurgen Klopp și cât de intens simte el fiecare succes. Cu gândul la durerea pe care ai simțit-o când Rafa și Brendan Rodgers au ratat titlul. Când Gerrard a alunecat. Durerea lor de atunci și bucuria de acum. Tot ce poți face e să plângi pentru că ceea ce simți e mult prea intens pentru a face altceva. This means more nu e doar un slogan, este ceea ce simțim cu toții. You’ll never walk alone!

Image may contain: 1 person, smiling, standing and indoor

Mihai Chiru

E sfârșit de octombrie 2019, Liverpool au avut un start excelent de sezon dar par ca vor pierde primul meci, chiar pe Old Trafford. 85 de minute de frustrare și anxietate. Dar nu, nu degeaba Klopp i-a numit mentality monsters. Firmino sare peste mingea centrată de Robertson și Lallana înscrie simplu. Ascultă din nou comentariul golului în transmisia SkySport: o nesfârșită tristețe și dezolare. Împreuna cu el, o țară întreaga se pregătește pentru o experiența pe care a anticipat-o, reptat-o ad nauseam și ironizat-o de treizeci de ani: anul ăsta chiar e anul lor și bucuria scouserilor va fi insuportabila. Să fie bucurie!

Cătălin Burtea

În 23 de ani de viață, în peste 16 ani de suporter al lui Liverpool, să nu îți vezi niciodată echipa câștigând titlul e absolut dureros. Știi sentimentul acela când ești atât de bucuros încât nu ai idee cum să petreci? Așa am fost în seara de 25 iunie. Am sunat-o pe mama să îi spun că e cea mai frumoasă zi din viața mea, am rămas blocat.

Să aștepți atât de mult ca echipa ta să câștige titlul? That means it is definitely love of my life. YNWA!

Cosmin Cioboată

Era trecut de 2 dimineața când m-am uitat pentru a 8-a oară la clipul special postat pe Twitter-ul lui Liverpool. Plângeam, râdeam și mă gândeam dacă nu cumva m-a furat vreun vis. Spre bucuria mea imensă, când m-am trezit dimineață, titlul era tot acolo unde l-au lăsat Jurgen Klopp și eroii din teren: în vitrina de pe Anfield. Nu eram născut când Liverpool a cucerit ultimul titlu, dar acum cred că îmi pot imagina cum s-au simțit „strămoșii” cormorani.

Florin Buta

În 1993 Alex Ferguson reușea să aducă titlul pe Old Trafford după 26 de ani de așteptare. Legenda diavolilor Matt Busby era încă acolo. 12 alte titluri de campioană au urmat pe parcursul a 25 de ani. În 2020 Juergen Klopp aduce titlul pe Anfield după 30 de ani de așteptare. Kenny Dalglish – King Kenny – e încă la club, aidoma lui Matt Busby, repere pentru un trecut care impune. Va continua oare paralela peste ani? Pentru suporterii lui Liverpool au fost ani grei de secetă în campionat, presărat cu rezultate modeste salvate doar de 2 finale de Champions League și una de Cupa UEFA. Poate cel mai mult a durut acel slip al căpitanului Stevie G, asta poate și pentru că între timp se inventaseră meme-urile, iar fanii echipelor rivale nu l-au iertat. Acum nu mai râde nimeni – e liniște, doar fanii cormoranilor pot visa relaxat cu gândul la ce va urma. Va continua oare paralela peste ani?

Mihai Gaspar

Willian înscrie, Fernandinho e deja „la vestiar”. Bucurie, mândrie, orgoliu, ușurare? Sigur, dar mai ales acea senzație de inevitabil pe care am avut-o și la primul gol al lui Mo după acel sezon în care a distrus recordurile Premier League. Ei nu se vor opri deoarece pe Anfield succesul a redevenit inevitabil precum gegenpress-ul sau Virgil Van Dijk. We found our way back to our perch and we’re here to stay!

Adrian Cristea

Mi-am adus aminte de anul trecut, când eram în pub alături de băieții din Brașov și speram la o minune din partea lui Leicester, dar a venit torpila lui Kompany. Mi-a venit în minte ultimul gol al lui Gayle din 3-3-ul cu Palace și cum am simțit că îmi cade tavanul în cap. La golul lui Willian de asta mi-am adus aminte și nu îmi venea să cred că în sfârșit s-a întâmplat. A început să îmi cânte în cap „Oooo Campione, The One and only, We’re Liverpool”, mi s-au umezit ochii și m-am simțit ca și cum am trecut de cel mai greu interviu din viața mea. Pe urma am mai plâns puțin când am văzut ce față are Kloppo la interviu. Tricoul era deja pătat de vin, nu mai știu când am deschis sticla aia bună. Dar cui îi pasă, când în sfârșit s-a întâmplat?

Ovidiu Vasilescu

A fost o bucurie imensă, după o așteptare de 30 ani! Am demonstrat că suntem cea mai bună echipă din lume! YNWA.

Show CommentsClose Comments

4 Comments

Leave a comment