10 concluzii după Campionatul Mondial

Finala s-a jucat, Franța mai adaugă o stea pe tricou, dar înainte să se așeze praful peste amintirile din Rusia 2018, iată 10 concluzii după Campionatul Mondial.

1. E suflet în aparat. Campionatul Mondial și-a păstrat aerul de competiție aparte. Cum excelent scria Vlad înainte de turneu, lăsând la o parte mașinăria de produs bani FIFA care stoarce de bani ideea de competiție supremă a fotbalului, tot globul încă mai urmărește cu pasiune Campionatul Mondial. Pentru cei mai pasionați dintre noi, Cupa Mondială a trezit amintiri ale propriei bucurii din alte vremuri, în timp ce cei mai puțini interesați de fotbal au privit partidele în context istoric, politic sau cultural.

Mărturisesc că la acest Mondial, meciurile văzute alături de persoane din afara fenomenului mi s-au părut mult mai interesante decât cele văzute alături de cei pasionați. Remarcile la adresa contextului politic, la istorie, cultură sau la aspectul fizic al jucătorilor sunt lucruri simple, banale, nici nemaiauzite, nici spectaculoase, ci mai degrabă hidden in plain sight, dar comentarii care fac ca o competiție inter-țări să fie una mai specială. Lucruri atât de evidente încât te întrebi cum de ți-au scăpat când ești atent doar dacă echipele joacă cu 4-2-3-1, 4-3-3 sau cu ”9 fals”.

2. 32 de echipe sunt suficiente pentru Campionatul Mondial. Ceva mă face să cred că turneul din Rusia a fost ultimul așa cum îl știm noi. În goana după aur, începând cu Mondialul din 2022, din Qatar (care din cauza temperaturilor ridicate va avea loc în premieră iarna), la turneu vor lua parte 48 de echipe. Dacă la actualul turneu am avut parte de câteva meciuri precum Panama-Tunisia sau Arabia Saudită-Egipt, un mondial cu 48 de naționale nu poate decât să crească numărul de meciuri care vor provoca un interes similar cu cel al privitului vopselei cum se usucă pe un gard. E clar că mai multe meciuri înseamnă mai mulți bani din drepturi de televizare, mai multe bilete vândute și mai mulți turiști, însă ceea ce se întămplă pe teren are de suferit.

3. Forța grupului primează în fața individualităților. Mondialul din Rusia a lăsat impresia că a ilustrat cel mai bine faptul că nu mai există conceptul de ”One-man team”. Nu e întâmplare că finala s-a jucat între Franța și Croația, două echipe care deși au jucători de top, au impresionat în primul rând prin forța colectivă a grupului și capacitatea de a accepta munca, suferința, disciplina și repsectarea cu sfințenie a unui plan de joc bine definit. Geniul lui Ronaldo poate decide un meci, însă pe termen lung forța grupului contează.

După cum excelent remarca Mihnea Măruță, de-a lungul timpului, realizăm că ”la Mondiale o campioană se naşte când într-o ţară se formează o generaţie întreagă, cu personalităţi în toate compartimentele, niciodată datorită unui singur excepţional. Luaţi-le la rând, din 1954 încoace, şi veţi avea confirmarea.”

4. Să ne luăm gândul la turneele finale de la noțiunea de fotbal-spectacol! Deși s-au inscris 169 de goluri (o medie de 2,6 goluri pe meci), senzația e că meciurile spectaculoase pot fi numărate pe degete. Echipele ”mici” au venit cu lecția bine învățată de acasă, fără să le pese de altceva în afară de rezultat. Cu toți oamenii în spatele mingii, outsiderii au fost un bun încasator, iar când au rezistat fizic și psihic mai bine decât adversarul, s-au produs surprize imense.

5. Penalty-urile nu mai sunt o chestiune de noroc! Spaniolii n-au părut conectați la tensiunea unui astfel de moment, ba chiar incidentul surprins bine de camere dintre Hierro, Koke și Costa a confirmat lipsa unei pregătiri prealabile a penalty-urilor în sânul Spaniei. De cealaltă parte, meciul de referință al Angliei la acest turneu a fost eliminarea Columbiei, la loviturile de departajare. Câți nu-l țineam minte pe Southgate, selecționerul Angliei, ca fiind cel care a ratat penalty-ul decisiv împotriva Germaniei la Euro ’96. Până la acel moment, englezul nu bătuse decât un singur penalty în carieră, și acela ratat, fapt ce l-a făcut, două decenii mai târziu, să-și pregătească jucătorii pentru un astfel de moment încă de la cantonamentele din primăvara acestui an.

6. Planul B e important. Succesul sau insuccesul echipelor mari s-a datorat în mare parte și lipsei de reacție din timpul meciurilor și a capacității echipelor de a trece brusc de la o partitură de joc la alta. Franța a început turneul fără Giroud, un vârf clasic și fără un ”salahor” box-to-box precum Matuidi, dar a corectat pe parcurs greșelile. Croația a jonglat excelent cu Luka Modric, fie într-o linie de trei mijlocași centrali, fie doar alături de Rakitic, atunci când era nevoie să atace. Germania nu a avut reacție când era în criză. Anglia deși a fost dominată de croați, timp de 75 minute nu a schimbat nimic. Spania a pasat de-a latul timp 120 minute cu Rusia neavând un plan B și a plecat acasă.

7. Formația de joc cu 3 fundași nu a murit. Deși în finală am avut două echipe cu 4 apărători, la Mondial am văzut destule naționale care îmbrățișează sistemul cu 3 fundași, readus în mainstream de Antonio Conte la Chelsea în urmă cu două sezoane. Tineri și neexperimentați la acest nivel, Southgate și Martinez n-au căzut în vreo capcană și și-au dus naționalele în semifinale, jucând fără rușine cu 3 ”pe fund”, pentru că sistemul ăsta se plia pe jucătorii din lot. Rușii nu ar fi putut elimina Spania dacă abordau meciul doar cu 2 fundași centrali.

8. Un selecționer bun poate face diferența. ”Work beats talent when talent doesn’t work hard.” nu mai e demult doar un clișeu. E limpede că actuala generație a Angliei nu e la fel de talentată precum cea a lui Gerrard, dar e mai unită, muncitoare și mai cu picioarele pe pământ, iar asta i se datorează lui Southgate, un exemplu de fair-play și profesionalism. Lui Deschamps, toată lumea i-a sărit în cap când a început turneul cu cele două surprize de pe benzi, Pavard și Hernandez. O lună de zile mai târziu, deciziile francezului nu mai pot fi contestate, iar la 20 de ani după ce ridica trofeul din postură de căpitan, Deschamps devine campion mondial si din postura antrenorului Franței.

9. A dispărut tradiția transferurilor importante realizate în urma unor prestații bune la Mondial. De-a lungul istoriei, mulți jucători obscuri reușeau câteva evoluții bune și le luau ochii cluburilor mari pentru a fi transferați nechibzuit și pentru a dezamăgi eventual pe parcursul următorului sezon competițional. De la John Jensen în 1992, la Karel Poborsky în 1996, transferurile jucătorilor momentului luau ochii fanilor și a presei, dar rareori au fost un succes. Dacă mondialul trecut, portarii din America de Sud (Navas, Ospina, Ochoa) au prins contractele vieții, vara aceasta se pare că cluburile s-au deșteptat și nu au transferat împinse de instinct.

10. Fanii sunt inima fotbalului. Mondialul din Rusia a început cu un sentiment de scepticism alarmat de multe știri false care îngrijorau fanii cu privire la luptele de stradă ce vor avea loc între fanii ruși și în special cei englezi. N-a fost cazul, iar cum anticipam în urmă cu o lună, competiția a fost un succes din acest punct de vedere.

De la sutele de mii de sudamericani ce-au făcut ocolul Pământului pentru a-și cânta cu patos imnul pe stadioanele din Rusia, la senegalezii care au cântat și dansat în continuu de parcă erau la un concert, la japonezii care au dat tuturor o lecție de civilizație, și până la banter-ul tipic englezesc din jurul cântecului „It’s coming home”, înțeles atât de prost de unii, toate ne-au făcut să nu ne pierdem speranța că mai e suflet în ”aparat”…

sursa foto: dailymail.co.uk

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier League, la Mondial și nu numai.