Declinul lui Blackburn Rovers: de la campioană în Premier League la League One

Când am început să urmăresc fotbalul din Anglia, eram fascinat de tricourile de joc ale celor de la Blackburn Rovers, largi, pe o jumătate albe și pe cealaltă albastre. Tugay era liderul lor și zău dacă înțelegeam de ce era atât de apreciat turcul. Ewood Park era o arenă aparte, iar praful înca nu se pusese pe povestea titlului din 1995, care încă era amintită de comentatori la fiecare meci.

Înfințat în 1875, Blackburn Rovers este, alături de Everton și Aston Villa, unul din cele trei cluburi care a fost membru fondator atât al Football League (1888), cât și al Premier League (1992). Alb-albaștrii sunt în prezent, singurul club care a câștigat Premier League și care nu mai face parte din elita fotbalului englez. Cum s-a produs declinul clubului care are ca motto “Arte et Labore” ? Decizii greșite, puțin ghinion, plus o problemă cu care par a se confrunta tot mai multe cluburi din Anglia: ajung pe mâna unor oameni cu bani, cu interese suspecte și cu o lipsă acută de cultură fotbalistică britanică.

Anii ’90: Jack Walker, patronul ideal.

Începutul anilor ‘90 i-a găsit pe Blackburn cochetând cu promovarea în elita fotbalului britanic, în sezonul 1989-1990 ajungând chiar până în semifinalele play-off-ului pentru promovare. În anul următor, clubul avea să fie preluat de un om de afaceri din zonă, Jack Walker. Englezul producea oțel și era de mic, suporter al clubului. Cu un patron cu bani, dornic să vadă echipa sa favorită în top, succesul nu avea cum să nu fie palpabil, într-un campionat care încă se chinuia să facă tranziția la produsul de marketing pe care-l reprezintă astăzi Premier League. Era bine cunoscută și ura pe care Walker o avea împotriva lui Manchester United. Englezul nu dorea doar ca Blackburn să prospere și să devină cel mai bun club din ”insulă”, ci și ca Diavolii Roșii să fie umiliți. O rivalitate ce pare bizară acum pentru cei mai tineri dintre noi.

Cu un suporter bogat la cârmă, au urmat investiții uriașe pt alb-albaștri. În primii trei ani, Walker a cheltuit 25 milioane lire pe jucători noi, o sumă enormă pentru începutul anilor ‘90. Alan Shearer a fost adus de la Southampton pentru 3,5 milioane de lire, spre consternarea lui Sir Alex Ferguson, care și l-a dorit enorm pe englez, dar care recunoștea la acea vreme că se teme de abilitatea lui Walker: “I had a gut feeling that it wouldn’t happen simply because Jack Walker hates Manchester United.” Piesa care avea să completeze puzzle-ul titlului de campioană, Chris Sutton a fost transferat și el de la Norwich pentru 5 milioane de lire. Nu vă lăsați păcăliți de sume! Shearer a fost transferul record al anului în Anglia la acea vreme. Ambițiosul proiect l-a inclus și pe Kenny Dalglish, care avea să fie numit antrenor principal.

Titlul din 1995, urmat de două pierderi grele.

E mult să spui că Blackburn a „cumpărat” titlul și că a fost versiunea anilor ’90 a Chelsea-ului lui Abramovic, cum ne place să spunem în zilele noastre despre echipe gen Paris SG. Cert e că titlul a venit pe fondul unei puteri financiare folosite cu cap. Investițiile nu s-au lăsat fără rezultate, iar alb-albaștrii au terminat pe locul 4 în sezonul 1992–1993 și pe locul secund în anul următor. Cu un Man United unde încă se „clocea” faimoasa „Class of ‘96”, echipa din Lancashire a realizat visul lui Jack Walker: titlul de campioană.

Titlul din 1994–1995 a fost câștigat dramatic, în ultima etapă, deși Rovers pierduse jocul cu Liverpool. Într-un fotbal englez care se mergea exclusiv pe clasicul 4-4-2, pentru mulți cheia succesului din acel an a fost parteneriatul din atac: Shearer-Sutton. Cu 34, respectiv 15 goluri, cei doi au tras clubul din Lancashire spre titlu. Alan avea să câștige și prestigiosul PFA Players’ Player of the Year în acel an, aflându-se poate la apogeul carierei. De altfel, în anii ‘90, circula o poveste care spunea că în biroul patronului lui Blackburn Rovers, găsești două tablouri: unul cu Winston Churchil și unul cu Alan Shearer.

Imediat după titlu, un anunț surpriză avea să vină de pe Ewood Park. Kenny Dalglish renunța la îmbrăcămintea sport și la postul de antrenor și își punea pe el un costum elegant, devenind noul Director of Football. În vara lui 1996, se bătea și suma record pe piața transferurilor. Pentru 15 milioane de lire, Shearer semna cu clubul la care a copilărit, Newcastle United, unde avea să fie antrenat de idolul său, Kevin Keagan. Jack Walker n-a putut decât să împiedice un eventual transfer la Manchester United, însă dorința lui Shearer de a se întoarce acasă era mult prea mare.

Zguduiți de aceste schimbări importante, echipa a pierdut din elan. Sven-Goran Eriksson și Roy Hodgson s-au perindat pe rând pe banca alb-albaștrilor, dar lucrurile nu aveau să se lege și declinul era vizibil. În același timp, Premier League făcea tranziția de la era romantică, iar în Albion apărea de nicăieri un anume Arsene Wenger care avea să ridice nivelul, la toate capitolele și odată cu el avea să înceapă un progres vizibil la mai toate cluburile din „insulă”. Blackburn n-a reușit să țină pasul și asta i-a costat. Anii 2000 au însemnat pentru Blackburn o serie de retrogradări din Premier League urmate de reveniri în primul eșalon.

Venky‘s și începutul sfârșitului

Bonav de cancer, Jack Walker a murit în 2000 și ani mai târziu, în 2010, clubul avea să fie vândut concernului indian Venky‘s care promitea marea cu sarea: ”We will absolutely respect the Jack Walker legacy”. Doar că n-a fost să fie chiar așa și la scurt timp a început colapsul.  Nu doar că Venky‘s au adus cu ei o serie de rezultate jalnice pe teren, dar au târât și finanțele clubului de la o oarecare stabilitate la polul opus. Când au cumpărat clubul, în noiembrie 2010, Blackburn avea o datorie netă de 21 de milioane de lire sterline. Șase ani mai târziu, datoria netă era de 104 milioane de lire sterline.

Retrogradarea din 2012 le-a fost fatală și clubul nu și-a mai revenit de atunci, devenind în 2017 prima campioană din Premier League care retrogradează în League One, ceva ce foarte probabil nu vom vedea prea curând. Ultimii ani au făcut ca pe Ewood Park să găsești o mulțime de scaune goale și multe bannere cu mesaje către cei care dețin clubul: ”Made in Blackburn, Destroyed in India” sau ” We want our Rovers back”.  Dacă mai aveți nevoie de argumente legate de cât de toxic e patronatul celor de la Venkys, amintiți-vă ce spunea Michel Salgado: ”When we found out Blackburn’s owners wanted us to do a chicken advert for Venky’s, we didn’t really know what to think. I had to pretend to love it, but the truth is, one bite and my stomach was in knots.”  

Ca și Leeds, Coventry, Leyton Orient și alte cluburi deținute de patroni fără scrupule, Blackburn trebuie să reziste în această perioadă neagră din istoria sa de 142 de ani. Deși astăzi echipa condusă de pe bancă de Jon Dahl Tomasson se află în fruntea clasamentului din Championship, viitorul este incert atâta timp cât Venkys London Ltd dețin clubul. Ca și celelalte cluburi care se confruntă cu situații similare, pasiunea și loialitatea fanilor alb-albaștri reușesc să contra-balanseze lăcomia și incompetența proprietarilor străini de fotbal.

surse foto: bbc.co.uk, dailymail.co.uk

surse:

• Documentar: ”Venky’s –  The Fall of Blackburn Rovers” – SquashedFoxLtd
• https://ewoodpark.jimdo.com – ”The Champions that changed football”

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube  pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier League!