Featured

Abou Diaby: ce-ar fi fost dacă…

Francezul Abou Vassiriki Diaby, în vârstă de 32 de ani, şi-a anunţat retragerea din activitatea competiţională, luni, la doi ani şi jumătate de când a jucat ultimul meci. Încă de la anunțul știrii am văzut hateri cinici care se întrebau: “Așa, și care-i faza? Ce-am pierdut dacă nu-l mai avem și nu l-am urmărit pe Diaby ăsta? Ne doare undeva de el. Era retras de mult.”  Văzând toate comentariile, eu unul n-am putut decât să mă gândesc la o vorbă mai veche de-a lui Radu Cosașu: voi n-ați pierdut nimic, dar noi, cei care l-am urmărit, am ieșit în câștig.

“He played soccer in a way that could make you feel something. I’m going to type that again, because it contains words that deserve to be repeated. He played soccer in a way that could make you feel something. What else do you want from an athlete?”

Fraza de mai sus e o parte din descrierea pe care Brian Phillips i-o făcea lui Matt Le Tissier, într-un editorial din 2013 scris pentru Grantland, dar cei care l-au urmarit pe Abou în Premier League știu că cuvintele i se potrivesc și francezului fără doar și poate. E simplu să spui ca orice troll “Hăhă, dar ăsta s-a retras de mult, bă!“, mai greu e să înțelegi greutatea deciziei lui Diaby. Atunci când ceea ce pierzi e speranța, fie că e vorba că nu mai poti juca fotbal vreodată, e poate cel mai trist lucru din lume.

Parte din generația post-Invincibles cu al ei joc încântător

Diaby a ajuns la Arsenal de la Auxerre în ianuarie 2006, pe o suma de 3 milioane, având chiar curajul de a solicita numărul 2 pentru tricoul de joc, număr ce fusese liber după retragerea legendarului Lee Dixon. Unul din multele transferuri de jucători foarte talentați de la acea vreme realizate pe bani puțini de tunarii lui Wenger. Diaby, Kolo Toure, Adebayor și alții ajungeau pe Highbury pentru 2-3 milioane de lire, adevărate găselnițe ale unui Wenger încă ”ahead of his time” în vremuri în care departementele de scouting ale cluburilor din Anglia încă se puneau pe picioare.

Școlit la Red Star Paris, PSG și apoi la prestigiosul Institut National du Football de Clairefontaine (imagini rare cu o ceartă între doi copii, Diaby și Ben Arfa poate fi văzută aici), Abou Diaby n-a avut nevoie de prea mult timp pentru a-și arăta valoarea, debutând la scurt timp în Premier League, dar și în Champions League, chiar pe Santiago Bernabeu în victoria memorabilă a tunarilor semnată de Henry, 1-0.

Prima accidentare importantă a venit cu doar trei săptămâni înainte de finala de Champions League cu Barcelona, din 2006, chiar la Diaby acasă, în Franța. Mulți spun că intrarea urâtă de atunci a lui Dan Smith (Sunderland) a fost punctul de plecare al ghinioanelor lui Abou, dar totuși, în următoarele 3 sezoane, francezul a bifat totuși 28, 36, respectiv 40 de partide pentru tunari în toate competițiile. Devenise deja membru de bază în naționala Franței când în septembrie 2010, într-un meci acasă, pe Emirates, cu Bolton, Paul Robinson a intrat dur la francezul lui Arsenal, cauzându-i acestuia o reacție furioasă pe care pe moment poate nu am înțeles-o. O săptămână mai târziu, pe Stamford Bridge, Essien a avut o intrare asemănătoare la aceeași gleznă, iar după mimica feței lui Abou, toți tunarii și-au dat seama că nu-i de glumă… Câțiva ani mai târziu, un Cesc Fabregas căpitan la Arsenal la 22 ani avea să aibă un interviu emoționant în Stoke-on-Trent, când aproape aproape cu ochii în lacrimi, rememora accidentările văzute printre ai săi în ultimii ani, cu Diaby, Eduardo și apoi Ramsey părăsind terenul cu picioarele rupte de către adversari. ”In five years I’ve seen 3 of them.. Abou, Edu, now Aaron… it’s too much.”

Pentru Diaby, a urmat o operație la doar câteva zile după intrarea lui Michael Essien, dar glezna sa nu avea să mai fie niciodată la fel, în ciuda a zeci de încercări de revenire și a zeci de fizioterapeuți schimbați…

Anfield 2011, ultima demonstrație

Ultima demonstrație a lui Abou a fost probabil cea de pe Anfield, în startul sezonului 2011-12. Cu un Arsenal rămas fără van Persie, dar reîmprospătat de venirile lui Cazorla, Podolski sau Giroud, tunarii făceau surpriza și învingeau pe Anfield. Omul meciului? Abou Diaby. Folosit atunci de Wenger la baza triunghiului de la mijloc, Diaby a făcut un meci perfect, arătând încă o dată dacă mai era nevoie că era un mijlocaș complet și că nu a fost degeaba un model pentru Paul Pogba: de la prezență fizică, poziționare în teren, abilitate de a citi jocul până la viziune, tehnică, și chiar un swag aparte prin fentele din corp pe care obișnuea să le facă. Îmi aduc aminte și acum nerăbdarea cu care așteptam să se downloadeze torentul cu rezumatele și analizele MOTD-ului de la ”Beeb”.

După cum bine scria Arseblog la acea vreme când Diaby a părăsit-o pe Arsenal în 2015, unii dintre noi am avut un gust amar. Nu pierduserăm doar un jucător cu un talent incredibil a cărui carieră a fost distrusă de accidentări. Abou Diaby era ultimul jucător din acel lot care apucase să joace pe Highbury în tricoul lui Arsenal: The last unbroken link to that great stadium. Maybe that’s a small, sentimental thing, but there you go.”

Abou Diaby, celebrând pe Highbury Stadium marcarea golului al cincilea, într-un Arsenal-Aston Villa 5-0, aprilie 2006

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro, ne găsești și pe Facebook, Instagram, Twitter, Youtube și Soundcloud.

Tags

Alex Avram

Alex works in the IT Industry, he's an avid reader who likes to find beauty in football. He supports Arsenal FC. Based in Iasi, Romania, he's a coffee lover and a fan of almost everything that has a guitar and a British accent. @alexxx_avr.

Citește și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close