Arsenal – Tottenham: originile rivalității din nordul Londrei

Înaintea unui nou episod din North London Derby, explorăm originile rivalității Arsenal – Tottenham, simplificând o istorie complicată:

1. Tunarii au șocat pe toată lumea mutându-se din sudul Londrei!
2. Patronul lui Arsenal a încercat fuziunea cu Fulham…
3. Arsenal i-a luat locul lui Spurs în prima divizie după cea mai mare ”măgărie” din istoria fotbalul britanic.

Context

Arsenal, clubul format in 1886 de câțiva scoţieni strașnici, care lucrau la fabrica de armament Woolwich din sudul Londrei nu are un trecut atât de elegant precum imaginea pe care încearcă să o inspire conducerea de pe Emirates în ultimul timp. După un deceniu, clubul a trecut la profesionism, iar mai târziu, în 1893 avea să devină societate pe acțiuni, devenind Woolwich Arsenal, dar ca urmare, avea să fie imediat exclusă din toate competiţiile Sudului, fapt ce a făcut ca Woolwich să se alăture competiţiei nordice, care a primit-o în Second Division. Trecerea la fotbalul profesionist, înscrierea în competiția din nord, transformarea în societate pe acțiuni, toate au dus la un dispreţ al suporterilor londonezi, oameni de rând, care încă vedeau fotbalul ca un joc pentru amatori și clasa muncitore.

Cu un public și așa modest, Războiul Boer a venit cum nu se putea mai rău pentru Arsenal. Clubul a fost lăsat fără majoritatea suporterilor şi jucătorilor. Zilele de meci erau acum zile obligatorii de muncă. La meciuri veneau tot mai puțini oameni, uneori chiar și câteva sute. În tot acest timp, Tottenham câştiga Cupa Angliei în martie 1900, în calitate de club amator! Jon Spurling povestește în cartea sa, Rebels for the Cause: The Alternative History of Arsenal Football Club,  că au fost câteva zeci de mii de londonezi care au aşteptat pe proaspăt încoronata Spurs la întoarcerea în oraș. Succesul rivalei a fost ca un wake-up call pentru conducerea lui Arsenal care începea să înţeleagă, că pe termen lung, această întruchipare de echipă antipatică nu le va permite să ţină pasul cu vecinele de oraș, Chelsea și Tottenham.

Mutarea in N5

Clubul a ajuns straniu pe mâinile unui anume Sir Henry Norris, un om care din ce am citit, e primul patron de tip ”becalian” din istoria fotbalului britanic. De când a prelut clubul și până a fost forțat de Federație să plece, englezul a pus la cale o serie de ”măgării” pe care nu ți-ai putea imagina că s-ar fi putut face în Anglia, mai ales la un club cu o imagine cavalerească precum e Arsenal în prezent. Era o vreme în care Tunarii nu formau nici pe departe cel mai popular club din Londra, iar vecinele de oraș, Tottenham şi Chelsea aveau audiențe chiar și de cinci ori mai mari. Henry Norris era deja director la Fulham atunci când i-a răsărit minunata idee de a realiza fuziunea Tunarilor cu Fulham Football Club. Asta nu l-a împiedicat pe Becali Norris să se lase bătut și să nu facă tot posibilul pentru ca Arsenal să devină cel mai mare club din capitală.

În 1913, ajutat de șpagă– și câțiva prieteni din scena politică de la acea vreme, Tunarii s-au mutat în N5, în apropierea lui Spurs, clubul pe care Norris nu-l înghițea. Mulți din fanii lui Arsenal locuiau la sud de Tamisa și au fost dezamăgiți la auzul veștii, iar, ca într-un clișeu auzit des în prezent, îl acuzau pe Norris că a pus pe primul loc perspectivele financiare în detrimentul identității clubului. Finalul lui 1913, găsea clubul abandonând vechiul Manor Ground din sud și deja evoluând pe Highbury.

Începutul manevrelor lui Norris

Arsenal încă evolua în al doilea eșalon al fotbalului englez, iar investițiile mari făcute de Norris în noul stadion l-au făcut să-și piardă capul răbdarea. Ce a urmat e pentru mine cea mai mare ”măgărie” din istoria fotbalului englez. De nicăieri, cei care se aflau la conducerea ligii engleze au anunțat extinderea primului eșalon de la 20 la 21 de echipe.

Chiar și așa, Tunarii terminaseră pe locul 5 precendul sezon și ați fi zis că nu ar avea nicio legătura cu această decizie. Vecinele de oraș, Chelsea şi Tottenham, retrogradaseră în acel an, iar logic ar fi fost să ”scape”. Eventual, Wolves şi Birmingham, echipele de pe podiumul ligii secunde, să promoveze. Dar n-avea să fie așa.

Ca într-o ”manevră” care aduce aminte de Liga lui Mitică, patronul Tunarilor a organizat întâlniri secrete cu toți membrii comisiei ligii de fotbal şi, surprinzător, i-a mituit– convins că Arsenal merită să promoveze în prima divizie. Total ”întâmplător”, Norris a omis să se întâlnească cu reprezentantul lui Tottenham, dar n-a ezitat să îl convingă pe cel al lui Chelsea că, atâta timp cât vor vota împotriva lui Spurs, vor rămâne în prima ligă!

După cum povestește Jon Spurling în ”Rebels for the Cause: The Alternative History of Arsenal Football Club”, patronul Tunarilor tuna și fulgera în ședințele comisiei:

”He treated the meetings like his personal soapbox, sounding off about matters he found distasteful: Germans, Tottnham…anything,”

Dorința lui Norris s-a îndeplinit, ajungâdu-se eventual la un vot (18-8 în favoarea lui Arsenal!), unde datorită sacilor cu bani împărțiți de patronul Tunarilor, Arsenal, locul 5 din eșalonul secund, a promovat, iar Tottenham, una din codașele din prima ligă, avea să retrogradeze. La primul sezon în care fotbalul a revenit la sistemul clasic după Război, Arsenal-ul lui Norris avea să se lupte cu granzii din Insulă, în timp ce Spurs avea să meargă în Second Division, campionat ce avea ulterior să-l câștige fără înfrângere.

Anii 20, apogeul rivalității Arsenal – Tottenham?

Din toate cărțile și articolele citite de-a lungul timpului mi s-a întipărit în minte ideea că în anii 20, ura dintre cele două cluburi a atins cel mai ridicat nivel. Acest Becali Sir Henry Norris a mers mai departe, iar în 1928, când Spurs se lupta la retrogradare, oferea bonusuri jucătorilor echipelor care îi încurcau pe Lillywhites și chiar le sugera Tunarilor să o lase mai moale când joacă împotriva contracandidatelor la retrogradare ale vecinilor din Seven Sisters.

Nu-i de mirare că mai toate memoriile din acele vremuri redau un cadru de război pe străzile care unesc Highbury de White Hart Lane, după cum relatează Jon Spurling.

”By 1922, the mutual dislike between Spurs and Arsenal reached a climax. Ever since Norris’s stunt in 1919, officials from both clubs used local press to spit poison at eachother. The roads and pubs outside Highbury and White Hart lane could be dangerous places back then. Often, knives were out – quite literally – before fans before and after the match.” (Jon Spurling – Rebels for the Cause: The Alternative History of Arsenal Football Club)

Aproape 100 de ani mai târziu, tensiunile de pe străzile din nordul Londrei s-au mai redus, dar asta nu înseamnă că rivalitatea dintre cele două cluburi nu s-a menținut. Cum excelent scria Alex Enășescu pe Anglofil.ro, ”e ciudat că o echipă de care ţi-e atât de uşor să te îndrăgosteşti astăzi era atât de detestabilă la trecerea dintre secole.”

Surse:

• anglofil.ro – Arsenal Football Club – inceputurile
• Jon Spurling – Rebels for the Cause: The Alternative History of Arsenal Football Club
• theguardian.com – A brief guide to … the ups and downs of the Arsenal-Tottenham rivalry

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro, ne găsești și pe Facebook, Instagram, Twitter, Youtube și Soundcloud.