I took that personally.

Am luat asta personal.

Asta spune Michael Jordan în documentarul The Last Dance. Și îl credem, sincer, când spune că l-a insultat un adversar care, cel mai probabil, îl idolatriza. Producătorul documentarului însă, ne lasă să credem că dușmanul era fake news, un imaginar motivator care îl convingea pe Michael Jordan să dea ce avea mai bun din el, peste toți cei din echipa sa. Să fie supraomenesc, să dea totul ca să învingă. Iar oamenii adoră învingătorii, indiferent cum au ajuns acolo. Sau aproape indiferent. Își crea mintea lui Michael Jordan dușmani imaginari care să-l motiveze pentru realizările excepționale din cariera sa.

Lebron James trece la alt nivel. Dacă la Michael Jordan strategia nu pare 100% conștientă, la James vorbim despre un proces:

Aleg un hater (din tribună) și la el ma gândesc. Pe el vreau să-l înving.

Dincolo de competitivitate, dincolo de dorința de a fi mai bun decât adversarul și, să fim cinstinți, chiar decât colegii din echipă (când înscrii mai mult de 50% din punctele echipei tale, cam asta înseamnă), Lebron vrea să învingă un „spectator detractor”, un „hater”. Cum ar fi ca o companie de telefonie mobilă să te sune pentru a-ți demonstra cât de mult te aflai în eroare când i-ai dat un feedback negativ: totuși îți oferă internet la viteză 5G – adică performanță! Iar Lebron îți oferă spectacol, nu circ.

Și ajungem și la războiul din Ucraina, mai exact la Andriy Yarmolenko, fotbalist la West Ham United, care trăiește în aceste zile o dramă personală și națională, reală. El nu a avut nevoie să-și imagineze un dușman, pentru că dușmanul a intrat, cu tancurile, în țara lui.

Yarmolenko nu a avut nevoie de un proces. Andriy avut un talent peste medie în țara lui și, deși poate că se află pe final de carieră, încă joacă la un nivel înalt în, poate, cel mai puternic campionat de fotbal al lumii. Și e ucrainean. „Frații” lui, slavi ca și el, dar născuți mai spre Est, i-au invadat țara, îi bombardează casele prietenilor și familiei, îi omoară concetățenii. Și-a provocat „frații” din echipa națională prietenă, pe social media, să îi confirme indignarea, dar nu a avut succes. Fotbaliștii naționalei ruse, unii cunoscuți ai ucraineanului Yarmolenko, alții poate chiar amici, pur și simplu au părăsit rețelele.

Andriy a primit concediu de la angajator. Nu medical, nu de odhină, nu te studiu… ci ca să-și scoată familia din calea bombardamentelor rusești. Concediu de salvare de la moarte. A revenit la West Ham după câteva zile și s-a antrenat, apoi a jucat chiar titular și a marcat un gol fantastic împotriva lui Aston Villa, în Premier League, câștigând meciul pentru The Hammers. Și a fost omul meciului. După care, câteva zile mai târziu, a marcat golul victoriei lui West Ham în fața Sevilliei, în optimile Europa League.

Yarmolenko a dat randament si a făcut performanță. A trăit și a livrat prin motivația negativă supremă, mai reală decât orice altceva – frica pentru cei dragi, frica de moarte.

S-a spus că Al Doilea Război Mondial a generat un progress al omenirii. La asta să se gândească oare rușii? Sau americanii? Sau chinezii? Sau saudiții? Dar în microcosmosul lui Andrii Yarmolenko, cred ca el ar prefera să fie rezervă la servici și să fie ai lui în siguranță la ei acasă, decât să se motiveze negativ pentru a-și atinge potențialul maxim. La fel și eu: prefer prietenii imaginari care îl antagonizau pe Jordan sau Lebron. Dar suntem departe de o astfel de motivație, în partea asta de lume. Aici încă se aruncă bombe în oameni ca mine și ca tine.

Dacă ți-a plăcut ce tocmai ai citit,  alătură-te comunității de fani Premier League din România pe Facebook, abonează-te la newsletter-ul nostru, care vine în fiecare vineri, pe e-mail și pe Whatsapp, și urmărește-ne pe FacebookInstagramYouTube și Discord.

Îmi place să cred că sunt Project Manager la suflet... și că pot să scriu cu sens.

    Lasă un răspuns

    Adresa ta de email nu va fi publicată.