Bătălia de pe Highbury, mai mult decât un meci de fotbal

Meciurile amicale internaționale din ziua de azi sunt deseori lipsite de încrâncenare, iar de cele mai multe ori grija principală pe care o au fanii e ca jucătorii cluburilor pe care le susțin să fie feriți de accidentări. Poate de aceea, UEFA a inventat o tâmpenie Liga Natiunilor. Nu la fel era în perioada interbelică, atunci când în 1934, o întâlnire dintre Anglia și Italia nu doar că avea să decidă cine putea să se laude cu titulatura de campioni mondiali, dar care a implicat violențe dincolo de limitele sportivității. La finalul partidei, trei jucători englezi au ieșit de pe teren cu fracturi osoase, fapt ceea ce a făcut ca a doua zi, presa britanică să se întrebe dacă astfel de meciuri merită să aibă loc.

Italienii, motivați de ”primele” lui Mussolini

Poate vă întrebați cum s-a ajuns în acea situație? Era 1934, iar englezii, cu o aroganță specifică, nu erau membri FIFA și nici nu participaseră la primele două ediții ale Cupei Mondiale. ”Noi am înventat fotbalul, noi suntem cei mai buni. N-avem nimic de demonstrat.” Italienii erau campioni mondiali en-titre, proaspăt încoronați câteva luni mai devreme, chiar la Roma, chiar sub ochii lui Benito Mussolini, care vedea în succesul naționalei o justificare a ideologiei sale fasciste. Pentru englezi, triumful Italiei nu îi făcea automat pe cei din ”Cizmă” și cea mai bună echipă din lume, mai ales că naționala Angliei nu era încă învinsă de nimeni în istorie pe teren propriu. Iar cum meciul de pe Highbury avea să fie prima partidă a italienilor după finala cu Cehoslovacia, totul era pregătit pentru a anunța un mare meci pe care mulți l-au intitulat la vremea respectivă ca fiind ”adevărata finală de Campionat Mondial”.

Italia, antrenată de meticulosul Vittorio Pozzo, știa că mizele erau ridicate, iar unul dintre jurnaliștii lor au descris atunci Highbury-ul drept fiind un „teatru de război internațional”. Doar peste câțiva ani s-a aflat că italienii au fost motivați suplimentar de către oamenii lui Mussolini pentru a se întoarce învingători acasă. Bonusuri de victorie de 150 lire, câte o mașină Alfa Romeo pentru fiecare jucător, scutirea de la efectuarea serviciului militar erau doar câteva din beneficiile unei potențiale victorii pe care Mussolini ar fi considerat-o nu doar în plan sportiv dar și politic.

Surprinzător, Anglia nu a aliniat un prim-unsprezece experimentat, niciun jucător convocat neavând mai mult de 10 selecții în națională. Echipa era formată în majoritate de jucători ce proveneau de la Arsenal, cea mai bună echipă din țară în acea perioadă. Șapte tunari (Frank Moss, George Male, Eddie Hapgood, Wilf Copping, Ray Bowden, Ted Drake and Cliff Bastin) au fost titulari în acea zi, un record care stă în picioare și în prezent, nicio altă echipă nereușind să dea atât de mulți oameni în primul unsprezece Three Lions. Întâmplător sau nu, Hapgood, cel care cu doi ani în urmă într-un amical, degajase intenționat un balon în tribune fiind aproape de a-l nimeri chiar pe Mussolini, a fost numit căpitanul Angliei la meciul de pe Highbury. Primul unsprezece avea să fie completat de Stanley Matthews, care se afla la abia a doua selecție, Cliff Britton de la Everton, Jack Barker de la Derby County și Eric Brook de la Man City.

56.044 de oameni au asistat la meci, însă nu și Mussolini care se afla în Elveția în acea zi, dar despre care se spune ca cerea oamenilor lui să-l informeze cu tot ceea ce se întâmplă pe teren. Începutul meciului avea să fie cum nu se poate mai furibund. Anglia conducea cu 3-0 după un sfert de oră de joc, după două goluri reușite de Brook (care avea să rateze și un penalty) și unul semnat de Drake. Mai mult, italienii aveau să-și piardă și un om de bază, mijlocașul Luis Monti, care și-a rupt piciorul în primele minute, după o intrare dură a lui Ted Drake. Cum schimbările nu erau permise la acea vreme, italienii au trebuit să joace în zece oameni tot restul meciului!

Accidentarea lui Monti a alimentat agresivitatea italienilor, care au considerat că faultul nu a fost doar un accident, iar având în vedere contextul meciului, șocul celor trei goluri primite și accidentarea gravă a colegului lor au fost catalistul perfect pentru adevăratele lupte ce urmau să se desfășiare pe teren.

‘The Italians had gone berserk and were kicking everybody and everything in sight.’ (mențiune din autobiografia lui Eddie Hapgood).

Agresivitatea din teren a dus inevitabil la un echilibru numeric ce avea să fie stabilit atunci când căpitanul Angliei avea să părăsească gazonul cu nasul spart, după un umăr primit în plină figură de la unul din atacanții italieni. Dominați fizic de cei din ”Cizmă”, englezii n-au mai avut răspuns. La finalul primei reprize, Brook avea mâna ruptă, Drake avea o falcă umflată, iar Bowden își sucise glezna. Intrări prin alunecare cu ambele picioare înainte, umere în față, coate în coaste, toate au fost în plină desfășurare pe Highbury, în ceea ce mulți spun că a fost cel mai dur meci de fotbal din istorie. Colac peste pupăză, italienii au reușit și să marcheze de două ori prin Giuseppe Meazza.

S-a scris că un singur om a rezistat ”carnagiului” de pe Highbury: Wilf Copping. Poreclit Iron Man, Copping era un fost miner despre care se spune că avea ca motto: ‘first man into a tackle never gets hurt’. Se spune că englezul a fost omul de bază al Angliei în a doua repriză, că era singurul care le răspundea italienilor cu aceeași monedă și că grație evoluției lui vitejești de la mijlocul terenului italienii n-au mai marcat până la final.

‘Wilf Copping enjoyed himself that afternoon. For the first time in their lives the Italians were given a sample of real, honest shoulder-charging.’ (mențiune din autobiografia lui Eddie Hapgood).

Deși pe final de meci legenda lui Inter Milano și câștigătorul a trei titluri de campion al Italiei și a două Cupe Mondiale, Giuseppe Meazza a lovit bara și a ratat alte ocazii imense, meciul s-a încheiat cu 3-2, iar marele atacant italian avea să afirme peste ani că ratările de pe Highbury au fost marele regret al carierei sale.

Surprinzător, în ciuda violențelor de pe teren, echipele s-au întâlnit seara la un banchet, la care au participat toți jucătorii, majoritatea dintre ei purtând bandaje peste rănile pe care și le-au provocat în acea zi. Tunarul Eddie Hapgood chiar se amuză în autobiografia sa, scriind că datorită firii sale liniștite, a reușit să se abțină de la reacții violente la dineul de după meci. ‘I’m glad I am a pretty even-tempered fellow or I would have gone across the table at him .. But he wasn’t worth it.’

Deși victoria Angliei a adus mândrie în rândul fanilor, concluzia celor care au văzut partida a fost una tranșantă: ‘From the point of view of football as I understand it, I hope to forget it.’  Chiar și Daily Mail-ul de la acea vreme se întreba pe prima pagină dacă astfel de meciuri merită jucate: ‘England beat Italy — but should these games be played?’

Italienii aveau să aștepte până în 1973 pentru prima lor victorie pe pământ englez, dar ”Bătălia de pe Highbury” a fost unul din rarele cazuri când expresia ”mai mult decât un meci de fotbal” nu a fost doar un clișeu.

Echipele care au intrat pe Highbury pe 14 noiembrie 1934:

Anglia: Moss (Arsenal): Male (Arsenal), Hapgood (Arsenal) (captain); Britton (Everton), Barker (Derby County), Copping (Arsenal); Matthews (Stoke), Bowden (Arsenal), Drake (Arsenal), Bastin (Arsenal), Brook (Manchester City).

Italia: Ceresoli (Ambrosiana); Monzeglio (Bologna), Allemandi (Ambrosiana), Ferraris IV (Lazio), Monti (Juventus), Bertolini (Juventus); Guaita (Roma), Serantoni (Juventus), Meazza (Ambrosiana), Ferrari (Juventus), Orsi (Juventus).

P.S. Dacă despre partidă s-a mai scris în presa de afară, câteva extrase memorabile din ziarele de după meci sunt mai puțin cunoscute, însă redau cu autenticitate farmecul acelor vremuri și pot fi văzute aici și aici.

surse:

• dailymail.co.uk – The day England gave Mussolini a bloody nose! All hell broke loose when Italy came to Highbury in 1934;
• theguardian.com – From the Vault: England and Italy do battle at Highbury in 1934;
• foto: dailymail.co.uk; arsenalonetwofive.files.wordpress.com.

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro, ne găsești și pe Facebook, Instagram, Twitter, Youtube și Soundcloud.