Când răbdarea îți este răsplătită. Povestea lui Emiliano Martinez

”Good things might come to those who wait.” Cred că se fac vreo 15 ani de când din Winamp îmi cânta versul celor de la Veritasaga. Pragmatic din fire, zău că nu l-am luat mai mult decât un bullshit oarecare.

Ascensiunea și bucuria lui Emiliano Martinez de după finala câștigată de Tunari cu Chelsea m-a făcut să am second thoughts legat de piesa Veritasaga: ”Bă Alex, poate aveau dreptate băieții ăia!”. O fi ceva cu poveștile celor nu-și abandonează visul și îl ating atunci când nimeni nu mai crede în ei? Să nu uităm povestea unui alt portar și debutul emoționant al lui David Martin, la 33 de ani, la prima echipă a lui West Ham, la începutul sezonului.

Pe Emiliano Martinez îl știm de prin 2012. Debutase la 20 de ani în Cupa Ligii, cu Coventry, iar al doilea său meci în tricoul lui Arsenal avea să fie unul fabulos (Reading – Arsenal 5-7), dacă mai înseamnă cuvântul ăsta ceva în ziua de azi, plină cu hiperbole la orice titlu de articol. Îmi aduc aminte și acum imaginea lui Emi, stând neputincios la marginea careului după ce primise patru goluri într-o singură repriză pe Madjeski, acasă la Reading.

An de an, vedeam fie în amicale, fie în meciurile din Cupa Ligii de ce e în stare argentinianul, iar dacă mă întrebați pe mine cred că Martinez a fost un jucător care a ”suferit” și de eticheta celui venit la club pe o sumă mică, fără o presiunea de a fi folosit la prima echipă. O mutare pe care lumea o vede ca una de vis pentru un puști,  nu una care de fapt rupe inima părinților.

“It was not a poor, poor background but my family struggled a lot in financial terms. I arrived back in Argentina and, a week after, I had the offer from Arsenal. I saw my brother and mum cry, saying: ‘Please don’t go.’ But I had also seen my dad crying late at night because he could not pay the bills. So I had to be brave at the time, because I said ‘yes’ for them. (Emiliano Martinez)

Argentinianul e în prezent cel mai vechi jucător de la Arsenal, dar în 10 ani de zile a bifat doar 25 de apariții la prima echipă, fiind fie al treilea portar din lot, fie împrumutat la 6 echipe diferite, printre care Wolves sau Getafe. A fost mereu în umbra lui Wojciech Szczęsny, Lukasz Fabianski, Petr Cech sau Bernd Leno.

“It was a bit emotional because of how much I have been fighting to play in a final with the club I love. It has been 10 years since I joined the club and at the final whistle, everything goes through your head.”

”I remember for my Champions League debut against Anderlecht, my Dad flew 27 hours to reach that game and he was crying all 95 minutes. I remember the day that I and my brother ate and not my mum and dad. So I know exactly what they’ve been through. I was living in Buenos Aires and I would only see them twice a month, when I travelled, because they couldn’t afford the petrol to go and see me. So I know what they did for me to reach the top where I am now.” (Emiliano Martinez)

Poate de aceea, după fluierul de final sâmbătă pe Wembley, Martinez a lăsat deoparte șampania și selfieurile și s-a retras la marginea terenului pentru a-i suna pe ai lui, ăia care nu aveau ce pune pe masă când el era la Independiente.

Istoria lui Emi Martinez încă se scrie și n-o sa închei acum scriind ceva senzațional sau nemaipomenit. Astea le găsiți în altă parte. Dar într-o lume în care cei care muncesc, fac sacrificii și își văd de-ale lor sunt răsplătiți tot mai puțin, povestea argentinianului lui Arsenal trebuie spusă.

sursă foto: dailymail.co.uk; sursă declarații: theguardian.com

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro:

  1. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal, prin e-mail.
  2. Urmărește-ne pe FacebookInstagramTwitter și Youtube.
  3. Ascultă podcast-ul Tackle Show pe Apple MusicSpotifyAnchor.fm sau pe Google Podcasts.
Show CommentsClose Comments

Leave a comment