Tată și fiu: Lilian și Marcus Thuram

E iulie, în 1998. Soarele arde oriunde ai fi, nu te poți ascunde în Europa. În Parisul unde toată lumea vrea să ajungă măcar o dată în viață, luminile adună mai mulţi lucşi decât atunci când romanticii l-au binecuvântat Oraşul Luminilor. Dintr-o parte, Champs Elysees. Tăcut! Din altă parte, Turnul Eiffel. Încă întunecat. Din al treilea colţ, piramida de la Luvru, transparentă şi atât. În al patrulea punct cardinal, străluceşte a patra stea a Parisului lui ’98. Nu, nu Parc des Princes, ci Lilian Thuram.

Venit tocmai din Guadelupa, Lilian avea 26 de ani în acea vară toridă și tocmai încheiase un nou sezon la Parma. Pe 6, un eşec, după locul 2 şi campionatul pierdut la mustaţă contra lui Juve, cu un an înainte.Acea Parma cu Hernan Crespo, Enrico Chiesa, Fabio Cannavaro, Faustino Asprilla, Mario Stanic, Roberto Sensini şi un oarecare puşti de 20 de ani, Gianluigi Buffon. Printre ei, Lilian Thuram, la al doilea sezon întreg, titularul postului şi, mai important, indiscutabilul purtător al tricoului de fundaş dreapta titular al Franţei.

N-avea adversar. Nici la Parma, unde evoluţia sa din primul sezon l-a forţat pe Mauro Milanese să plece împrumut la Inter, iar pe Antonio Bennarivo – fără discuţie unul dintre cei mai buni fundaşi laterali ai anilor ’90 – să joace pe stânga, pentru a-i face loc. Nici în naţionala Franţei, al cărei Aime Jacquet a fost atât de convins de Thuram, încât nu s-a sinchisit să convoace un al doilea fundaş dreapta pur. Nu, Vincent Candela nu reprezenta o opţiune concretă, ci doar o alternativă necesară.

8 iulie 1998. Pe Parc de Princes, cele mai entuziasmante două echipe din Coupe du Monde se încleştau într-o semifinală care, culmea, avea totuşi o favorită: Croaţia. Cu un nucleu seducator, format din jucători ce nu fuseseră lăsaţi să participe la World Cup ’94 din considerente politice – Iugoslavia, în situaţie de război civil, a fost exclusă din turneu – Croaţia se lua de gât mai degrabă cu presiunea tribunei, decât cu jucătorii din teren. Pentru că adversarul din teren era net inferior. Privind astăzi, Zidane, Deschamps, Lizarazu şi Desailly par monştrii sacri fără de pereche ai fotbalului. Atunci, în căldurosul 8 al lui Cuptor, în faţa lor erau Boban, Suker (golgheterul turneului), Slaven Bilic, Dario Simic, Soldo, Aljosa Asanovic şi Robert Jarni. Cu Robert Prosinecki neavând nevoie nici de încălzire, pe bancă. O echipă „turbată” de-a dreptul, frustrată, încă, de faptul că i s-a luat de pe masă titlul mondial din 1994 – da, mulţi spun şi acum că Iugoslavia ar fi luat campionatul din State. Însă…

În 1998, la momentul finalei, lângă Sandra Thuram – prima lui soţie a lui Lilian – icnea micuţul Marcus. Încă nu împlinise un an întreg. Adus pe lume pe 9 august 1997, când Lilian îşi petrecea vacanţa de după primul sezon de la Parma, Marcus nu avea să înţeleagă prea multe în jurul său. Născut chiar în Parma, Marcus e fratele mai mare cu 4 ani al lui Kephren, al doilea copil al lui cuplului. Şi, de fapt, al doilea copil al lui Lilian, punct. N-a fost un maestru fin în viaţa personală, precum pe teren, dar din mare fotbalist, de multe ori se naşte măcar un copil teribil…

E minutul ’46 pe Parc de Princes. Sunt peste 45 de mii de oameni în tribune, dar niciunul nu stă, efectiv, pe scaun. La centru, un paraguayan cu, probabil, cel mai predestinat prenume ce se putea afişa pe semifinală – Epifanio Gonzales. Se scurge minutul ’46, când jucătorii încă-şi verificau şireturile de la ghete. Probabil şi de aceea apărarea franceză uită de Davor şi se lasă fraierită (sau Suker-ită). 1-0. 45 de mii de oameni tac și se așează pe scaune. Minus câţiva croaţi, îmbrăcaţi în pătrăţelele alb-roșii ale drapelului fostei republici iugoslave.

Se spune că, la pauză, Aime Jacquet a ţinut un discurs despre spaţiile lăsate libere la centrul terenului, unde croaţii lui Boban controlau cum doreau, ce doreau, când doreau. Didier Deschamps, însă, plictisit de retorica de diplomat a lui Jacquet, a urlat acelaşi conţinut, într-o formă şi mai concretă: „Strângem tot la mijloc! Lilian, stai prea în spate, trebuie să-ţi urmăreşti colegii, nenorocitule! Urcă şi tu, măcar puţin, ce dracu’?! Unde te crezi, la Parma aia a lui Ancelotti?! Urcă!!!”. Lilian, înţelept, îi aduce aminte că e fundaş central. Didier scrâşneşte din dinţi…

Abonează-te la newsletter-ul nostru, cu recomandări de articole din fotbal și program de fotbal la TV pentru weekend, livrat în fiecare vineri!

Marcus Thuram şi-a primit prenumele de la tatăl său. Marcus Mosiah Garvey Jr. e cel care l-a inspirat pe Lilian. Un activist al drepturilor afro-americanilor, jamaicanul Marcus Garvey a militat pentru a înteţi focul unirii ideilor afro-americane în începuturilor secolului XX. Un susţinător al segregării, Marcus Garvey rămâne un controversat activist, însă unul de succes. Marcus Thuram trece prin viaţă ca fiind fiul lui Lilian. La 17 ani, călărind culmile fotbalului pe cât îi permitea talentul şi jucând la capătul antonim al terenului faţă de tatăl său, Marcus străpunge toate categoriile de vârstă de la academia de fotbal a lui FC Sochaux-Montbéliard. Era acolo din 2012, de la 14 ani. Niciodată o pepinieră fabuloasă – probabil cei mai cunoscuţi jucători produşi de Sochaux sunt Bernard Genghini, Jeremy Mathieu, Benoit Pedretti, Pierre Alain Frau şi Jeremy Menez – Sochaux oferea o caracteristică decisivă: mediu optim pentru dezvoltare.

Trec câteva secunde. Statisticienii spun că ar fi trecut un minut. Francezii, oricare, din Boulogne-sur-Mer şi până în Marsilia, îţi vor spune c-au trecut vreo 4. Secunde. Lilian Thuram urcă, pentru c-aşa a zis Didier şi s-ar putea să aibă şi dreptate, nu? Că doar urma să fie mare antrenor… Îi face felul marelui Boban, căruia îi semnează, practic, retragerea din fotbalul de anvergură, şi-i trimite mingea unui armean. Djorkaeff pe numele său, armeanul vede că Thuram urcă, aşa cum i-a zis Didier. I-o dă înapoi, un-doi. Dezechilibrat, Lilian încearcă un şut. 1-1…

Pe 20 martie 2015, la meciul dintre Sochaux şi Chateauroux, Marcus Thuram intră în minutul ’83 în teren. Îl înlocuieşte pe Edouard Butin. Jucători mici, liga a doua franceză. Sochaux nu mai e sperietoarea de la mijlocul anilor 2000, când Jeremy Brechet, Mickael Isabey, Omar Daf, Frau şi Pedretii, conduşi de acum pensionarul Guy Lacombe, arbitrau Ligue1. Nu reuşeşte să înscrie nici un gol. Nici în acel sezon, nici în următorul, deşi joacă aripă modernă, de tip Eden Hazard. Nu ratează, însă, nici un antrenament. Sochaux îl dă exemplu: vine primul, pleacă ultimul; nu musteşte de talent, dar munceşte şi s-ar putea să aibă o şansă, doar că nu ştim când.

Se face minutul ’70 dincoace, pe Parc des Princes. Thuram, vizibil determinat să-i arate lui Didier că mănâncă rahat, încearcă un un-doi cu Thierry Henry. E, însă, deturnat, de mai mulţi fundaşi croaţi. Lilian insistă. Îl surprinde pe Jarni, căruia îi ia mingea din picioare cum i-o făcuse şi lui Boban. Nu renunţă şi aleargă după minge. Cu stângul, piciorul pe care-l folosea doar ca să poată merge corect şi pentru că Dumnezeu oferă două picioare şi celor din Guadelupa, trage cu sete. Mingea se-mpinge pe lângă Drazen Ladic. Se face 2-1. Toate luminile din cele patru puncte cardinale ale întregii Franțe erup! Nici un francez nu mai stă pe scaun; nici măcar cei 45.500 de pe Parc de Princes, nici Jacques Chirac… După câţiva paşi, Lilian se prăbuşeşte în genunchi si duce degetul arătător al mâinii stângi la gură. Nu înţelege nimic. Acum 30 de minute, Didier Deschamps urlă la el că joacă precum un apărător central dus în bandă, că stă în spate şi avea fix 0 goluri în Naţională.

În 2017, la exact 20 de ani, Marcus Thuram semnează cu En Avant Guingamp. E 5 iulie şi se întoarce o pagină nouă. O echipă într-o situaţie perfect simetrică cu Sochaux în anii 2000, Guingamp îi oferă un contract concret. E încă un tânăr care-şi încearcă talentul în Ligue1. Nu e adus să fie titular; la echipă joacă Jimmy Briand, căpitan, Yeni N’Gbakoto, Marcus (ironic!) Coco şi Yanis Salibur. Un nucleu de patru. Un nucleu dur. Iar echipa merge bine. Însă Marcus (Thuram, nu Coco) vine primul, pleacă ultimul. Trage tare pentru că nu are atât talent, cât are determinare. E atacant și reuşeşte să înscrie primul său gol pentru EAG tot în 2017, într-o înfrângere, 2-1, cu Lyon.

Pe Parc de Princes se fluieră. Epifanio Gonzales încuie definitiv Franţa – Croaţia. 2-1 şi Franţa merge în Finala Campionatului Mondial. De aici, restul e istorie. Sau, în traducere liberă, lui Zinedine Zidane îi e permis să se lase transformat în legendă de golurile lui Lilian Thuram. Singurele sale goluri în tricoul albastru al Franţei, ca o încheiere apoteotică a unei poveşti rocamboleşti. Lilian Thuram jură şi astăzi că nu îşi mai aduce aminte nimic din a doua repriză, nici golurile, nici momentele de după. Nici el şi nici Karambeu sau Guivarc’h nu îşi mai aduc aminte cum s-a întâmplat ca buturuga mică din Guadelupa să răstoarne carul iugoslav…

Acasă, Marcus Thuram se îndrepta, încet, către vârsta de un an. Intreg. Lilian Thuram urma să ridice trofeul Mondial. Nu la el acasă, în Guadelupa, dar în casa lui Marcus, a Sandrei, a familiei sale. Thuram seniorul dădea tonul unei cariere şi mai concrete, ce avea să mai numere niscaiva trofee pe care articolul, deja lung, nu le mai permite enumerarea. De la golul cu Lyon, însă, Marcus a mai dat doar unul: un şut cu stângul, într-un meci cu Toulouse. 1-0. Până-n 2018 inclusiv.

A reuşit şi el să înscrie golul victoriei o dată în carieră. Ca tatăl său…

În seria Tată și fiu, mai poți citi poveștile lui:

• Diego și Giovanni Simeone;
• Patrick și Justin Kluivert;
• Bebeto și Mattheus.

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube pentru a fi la curent cu tot ce contează în Premier League și nu numai.