Povești

Ultima mare generație la naționala Angliei

Povestea lui Paul Gascoine și a echipe minunate conduse de Terry Venables la EURO 96.

După eșecul dramatic din semifinala cu RFG-ul lui Mattahus de la mondialul italian, naționala Angliei a trecut printr-o perioadă neagră a istoriei sale. Tocmai când echipele de club reușeau să reintre pe harta fotbalului european, câștigând trofee continentale prin Man United (Cupa Cupelor ’91) și Arsenal (Cupa Cupelor ’94), echipa națională suferea câteva eșecuri usturătoare.

Totul a început cu eliminarea rușinoasă de la Euro 92, elevii lui Graham Taylor părăsind competiția încă din faza grupelor, cu un singur gol marcat în toate cele 3 partide. Dezastrul a urmat în campania pentru World Cup 94, atunci când Anglia a terminat grupa preliminară doar pe locul 3, în spatele Olandei și a Norvegiei. Pe bancă? Același Taylor. E adevărat, echipa națională trecea printr-o perioadă de căutări, era în plină reconstrucție, dar presa și fanii digerau cu greu asemenea eșecuri.

EURO ’96: Vântul schimbării la naționala Angliei

Banca tehnică a fost preluată de experimentatul Terry Venables, antrenor care trebuia să pună bazele unei echipe capabile să lupte pentru titlul european, Anglia urmând să fie gazda turneului din 1996. După 30 de ani, fotbalul se întoarcea acasă! Toată suflarea din insulă era optimistă înainte de începerea turneului, iar naționala Angliei era una din principalele favorite la câștigarea trofeului. Venables ataca turneul cu un lot de jucători în care a îmbinat experiența unor jucători precum Seaman, Pearce sau Adams cu tinerețea și dorința de afirmare a unui Neville, Fowler sau Redknapp. Pe lângă aceștia, tehnicianul englez avea la dispoziție câțiva jucători care au prins vârful de formă chiar în acea vara, iar aici mă refer la Alan Shearer, Paul Gascoigne, David Platt, Teddy Sheringham, Darren Anderton sau Paul Ince.

Anglia a făcut parte din Grupa A, alături de Olanda, Elveția și cea mai veche adversară a lor, Scoția. În partida de deschidere a turneului, Anglia urma să da piept cu naționala Elveției, o formație care făcuse o figură frumoasă la Mondialul american, unde atinsese optimile. Asistența de pe Wembley și întreaga națiune spera la un debut victorios pentru echipa favorită, iar mersul lucrurilor păreau să ducă în această direcție. Shearer a deschis scorul cu un șut sec din interiorul careului, după a pasă în profunzime a lui Paul Ince. Gazdele turneului erau aproape de victorie, însă Turkyilmaz a egalat dintr-un penalty cu doar câteva minute înainte de final, am putea spune meritat, elvețienii având câteva ocazii bune după golul primit.

A urmat partida cu mai vechea lor cunoștință, Scoția. Cel mai vechi duel din lume la nivel de echipe naționale s-a terminat cu victoria Angliei, scor 2-0, datorită golurilor marcate de Shearer și de copilul teribil al fotbalului englez, Paul Gascoigne, asta după ce Seaman parase un penalty la scorul de 0-1. De altfel, reusita lui Gascoigne, va ramane in memoria multora ca unul dintre cele mai frumoase goluri ale turneului.

Celebră rămâne scena în care coechipierii toarnă apă pe Gascoine, iar el încearcă să o bea, imaginea încapsulând perfect cariera și viața de după fotbal a lui Gazza: fără apă.

În ultima partidă disputată în grupă, englezii au întâlnit Olanda lui Bergkamp, echipă care avea în componență majoritatea jucătorilor lui Ajax, caștigătoare de UCL în 1995 și finalistă în 1996. A rezultat o partidă perfectă făcută de elevii lui Venables, care au stors efectiv portocala, câștigând cu un neverosimil 4-1. Golurile au fost semnate de Shearer și Sheringham, fiecare trecându-și în cont câte o dublă, atacantul lui Blackburn ajungând astfel la 4 goluri marcate în turneu. Anglia a încheiat grupa pe locul 1 cu 7 puncte și golaveraj 7-2, optimismul fiind cuvântul de ordine în tribune și nu numai.

Spania, echipă care terminase grupa neînvinsă era următoarea adversară pentru naționala Angliei. La capătul unei foarte disputate, în fața a 75 000 de spectatori care au luat loc în tribunele bătrânului Wembley, tabela înregistra rezultatul de 0-0. Ocaziile nu au lipsit, iar cea mai mare s-a consumat la poarta veteranului Zubizarreta, Shearer trimițând din doar 3 metri peste bara transversală. Așadar, după cele 120 de minute s-a trecut la executarea loviturilor de departajare, tensiunea ajungând la cote maxime. Englezii au dat dovadă de mai multă tărie de caracter, reușind să transforme toate cele 4 penalty-uri executate, în timp ce spaniolii au ratat prin Hierro și Nadal, loteria încheindu-se cu scorul de 4-2.

În penultimul act al competiției s-a disputat “derby-ul în zale”, așa cum numea regretatul Ioan Chirilă confruntările dintre Anglia și Germania. Nemții erau un adevărat coșmar pentru englezi, partidele de la mondialele din 70, 82 sau 90 fiind întipărite pe vecie în mintea suporterului din Albion. De această dată astrele o dădeau drept favorită pe țara organizatoare, absențele din tabăra panzerelor atârnând destul de greu. Anglia a avut începutul perfect de meci, iar Alan Shearer a deschis scorul în minutul 3. A fost poate un start mult prea fulminant, gazdele fiind incapabile să păstreze rezultatul, iar după doar 13 minute, Kuntz a adus egalarea pe tabelă. În prelungirile partidei Anglia a fost aproape să dea lovitura prin Anderton și Gascoigne, dar cele 120 de minute s-au încheiat la egalitate și astfel asistența de pe Wembley își aducea aminte de coșmarul de la Torino din urmă cu 6 ani, de la Mondialul italian…

Fotbalul este un sport simplu, în care 22 de oameni aleargă după minge 90 de minute, iar la final nemţii câştigă întotdeauna.

Asta declara Gary Lineker după confruntarea de pe Delle Alpi și nici de această dată lucrurile nu au fost diferite. Elevii lui Vogst au avut sânge rece și au transformat 6 lovituri de la 11m, în timp ce inevitabila ratare a venit de la fundașul Gareth Southgate, selecționerul care va conduce naționala Angliei la Mondialul din Rusia.

Astfel s-a încheiat aventura lui Gazza și a colegilor săi la turneul european din 96, Germania fiind echipa care a blocat din nou drumul Angliei către un trofeu la nivel de echipă națională. De altfel, nemții au câștigat trofeul, tot la capătul unei partide dramatice, încheiată după golul de aur marcat de Oliver Bierhoff.

Au trecut 22 de ani, iar naționala Albionului nu a mai atins faza semifinalelor, fie că a fost vorba de un turneu european sau mondial. Acum vine și întrebarea firească, ce vor reuși elevii lui Southgate la balul din Rusia?

Vezi aici lotul pe care naționala Angliei în duce la Mondialul din 2018!

Sursa foto: Metro.co.uk

Urmărește-ne pe Facebook, Twitter și pe canalul de Youtube pentru a fi la curent cu tot ce contează în Campionatul Mondial și nu numai.

Tags

Alex Perta

Pasionat de cărți și de fotbal, despre care scrie pe un blog numit Revista de fotbal.

Citește și

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Close