Manchester City, suferința de dinainte de petrodolari

De când cu era banter-ului de pe internet, două chestii îmi displac în discuțiile legate de fotbalul englez. Miștourile ieftine la adresa antrenorilor, de multe ori victimele unor jucători cu durere în fund și miștourile la adresa fanbase-ului unor echipe precum Chelsea sau Manchester City. Da, traiectoria celor două s-a schimbat vertiginos din momentul în care Roman Abramovich, respectiv Sheikh Mansour au preluat cele două cluburi și da, popularitatea celor două a crescut enorm la nivel global, dar de aici și până la a le cataloga pe cele două ca fiind echipe cu plastic fans e cale lungă.

Dacă am învățat ceva din pasiunea pe care o am pentru trupa Oasis și din sutele de interviuri pe care le-am văzut cu frații Gallagher, e că Man City e mult mai mult decât clubul cosmopolit din ziua de azi. Abu Dhabi United Group a preluat clubul în 2008, i-a făcut pe Cetățeni campioni în Premier League, iar cu sprijinul lui Ferran Soriano și Txiki Begiristain, au pus bazele unui club care poate domina fotbalul britanic în următoarele decenii.

Dar n-a fost întotdeauna la fel!

Ups and downs

Istoria Albaștrilor e plină de suișuri și coborâșuri. Clubul s-a înființat în 1880 și după un prim FA Cup câștigat în 1904, Cetățenii au suferit un declin și au avut mult de așteptat până la perioada de glorie de la sfârșitul anilor 1960. Între 1968 și 1970, Manchester City, cu un echipament roș-negru inspirat din cel al lui AC Milan, a trecut prin cea mai de succes perioadă din istorie. Două titluri de campioană consecutive, un FA Cup câștigat în 1969 și cireașa de pe tort, Cupa Cupelor, un an mai târziu. Câți dintre voi ați fi zis că în timp ce Arsenal-ul lui Charlie George evolua în Cupa Orașelor Târguri, Manchester City defila în Cupa Cupelor?

În anii ’70, deși City încă era o echipa de top, n-a mai reușit să pună mâinile pe un trofeu major. Cu toate acestea, mulți Cetățeni nu pot uita sezonul 1973-1974, la capătul căruia au pus umărul la retrogradarea marei rivale, Manchester United, într-un mod cum nu se poate mai plăcut. Pe Old Trafford, în ultima etapa a sezonului, Dick Law, fostul jucător al lui United, marca spectaculos cu călcâiul, semnând victoria oaspeților cu 1-0, dar și trimiterea lui United în divizia a doua.  Zău că nu-mi vine acum în cap un exemplu mai bun de schadenfreude în fotbalul englez!

”Rubbish ’90s”

Zilele de glorie nu păreau să se mai întoarcă. Într-un interviu făcut de Gary Neville cu Noel Gallagher pentru Sky Sports, Noel povestește cu fascinație despre perioda anilor ’90 și despre amintirile pe care le are legate de vechea arenă Maine Road, despre care multă lume spune că era unul din stadioanele cele mai intimidante din Anglia.

”I’ve seen some rubbish football there (on Maine Road). I remember when Oasis started, because we were so busy in the ’90s, I only went to ten home games in a period of a few years and never seen them win. Every time I went on Maine Road, they got beaten. For eight years, I’ve never seen my own football club winning a match!”

În 1999, la câteva zile după ce United celebra succesul dramatic din finala Champions League cu Bayern Munchen, City juca barajul de promovare cu Gilligham. Pe vechiul Wembley, în fața a  76.935 de oameni, Albaștrii, la scală mai mică, aveau și ei un motiv de sărbătoare. Golul lui Dickov din minutul 90+5 trimitea meciul în prelungiri, pentru ca apoi la penalty-uri, Manchester City să-și asigure promovarea în divizia a doua. Deși erau la ani lumină de performanțele pe care Sir Alex le realiza pe Old Trafford, fanii lui City se bucurau de ceea ce aveau în față. În timp ce Diavolii Roșii îi admireau pe Beckahm și Giggs, Cetățenii trăiau din sclipirile lui Georgi Kinkladze.

The first game my dad ever took me to was City v Newcastle United at Maine Road in 1971. That was it; City became my team. United were in the Second Division then and we were the top team in Manchester for about 10 years. But over the years, when City have been struggling and United have become the best team in Europe, I’ve sometimes wondered why my dad brought me to Maine Road rather than Old Trafford. The reason is basically a family one – my dad hated his brothers. They were all Irish people who came over here and decided to support United. My dad chose City instead, just to piss them off. No other reason than that. (Noel Gallagher)

Ca și David Conn care spunea că decizia de a ține cu City a venit natural (”It was an instinctive choice: because of the Manchester badge and the sky blue of the shirt, it would be relegations and City till I die for me”), Noel dar și alți atâția suporteri ai lui City nu regretă alegerea făcută, ba chiar vorbesc cu mândrie și nu se sfiesc să rememoreze perioada neagră în care au fost alături de club, deși pe Maine Road se juca un fotbal jalnic și clubul ajunsese chiar și în divizia a treia în 1998. Cu un umor caracterstic, fanii Cetățenilor își făcuseră și un chant special în acel an, un chant care rareori se mai aude cântat ironic și pe actuala arenă, Ettihad Stadium:

”We are not, we’re not really here,
We are not, we’re not really here
Just like the fans of the Invisible Man,
We’re not really here”

Ce i-a făcut pe acești oameni să aleagă City în detrimentul vecinei de oraș, care încet-încet, devenea un club de talie mondială? Acuzați în prezent că au doar plastic fans, Cetățenii au avut o medie de 30.000 de spectatori pe Maine Road, în sezonul în care au jucat în al treilea eșalon fotbalistic al Angliei. Un devotament al fanilor de care am mai auzit la Atletico Madrid. După aproape un secol, Atletico retrograda în sezonul 1999-2000. Surprinzător, deși echipa evolua în Segunda, numărul de abonamente vândute au crescut, iar Vicente Calderon era plin la fiecare meci.

Revenirea la realitate

în 2008, Sheikh Mansour a preluat clubul și ceea ce a urmat e istorie. În prezent, fotbalul se îndreaptă într-o direcție în care nu mai contează cât de bun e antrenorul, ci cât de bogat e patronul clubului. De aceea, un antrenor modest precum Roberto Mancini a putut să câștige un titlu de campion al Angliei în fața lui Sir Alex Ferguson, cheltuind de 9 ori mai mult decât acesta, în anii care au precedat sezonul titlului.

Personal, pe cât îmi displace ceea ce s-a întâmplat la Manchester City, pe atât de mult n-am cum să nu mă bucur pentru fanii care au parte acum de aceste succese. Cei care au prins era Maine Road și au rămas alături de club, merită pe deplin dreptul de a-și vedea favoriții dominând Premier League.

Sursa foto: theguardian.com; sursa informațiilor din articol: mancity.com.

Dacă îți place ce citești pe Tackle.ro:

1. Abonează-te la newsletter-ul nostru săptămânal, prin Whatsapp sau e-mail.
2. Urmărește-ne pe Facebook, Instagram, Twitter și Youtube.
3. Ascultă podcast-ul Tackle Show pe Apple Music, Spotify, Anchor.fm sau pe Google Podcasts.